Ma gandeam… oare ce se intampla atunci cand depui MAI MULT efort decat ar fi necesar pentru a obtine un anumit lucru? O mancare rece nu e buna, una calda e perfecta, dar de la un fierbinte mai sus se arde.

Cum gasesti punctul asta “de fierbere” in iubire, spre exemplu? Sau, de ce nu, chiar la serviciu? Acum un an si jumatate, cand m-am angajat in call-center, am avut indoielile mele cu privire la potrivirea mea in acel loc, care pe masura ce zilele treceau, se inmulteau. Pana intr-un anumit moment, de prin septembrie incolo, de cand, descoperind o cu totul alta cale de urmat, parca toate incepusera sa se invarta dupa voia mea.

A mers asa o perioada, am dat tot ce am avut mai bun, pana am ajuns la punctul in care am declarat ca nu mai pot. Apoi a urmat un maxim de “aplauze” in luna martie, cand am primit recunoasterile meritate (diploma de fidelitate pentru proiect, oferta ca ghid pentru grupul de spanioli… admiterea la un nou curs de actorie… si premiul pentru cel mai bun agent pe luna Martie).

Imi amintesc ca pentru a vedea filmul-premiu a trebuit sa iau o decizie cu privire la viata mea, in sensul ca a fost prima oara cand am simtit ca trebuie sa aleg intre doua cai spirituale diferite. Mai precis, in timpul in care rula filmul-premiu, rula si piesa de teatru Pescarusul… iar prezenta mea, in oricare din aceste doua locuri, punea o stampila in calea respectiva de evolutie. Si dupa multe procese de constiinta, am ales sa descopar “Cum sa-ti dresezi dragonul” in 3D.

PS. O sa-ti pastrez un loc in fata la premiera “Dincolo de soare!”

PS2: Update 2: In alta ordine de idei, dar pe aceeasi frecventa de spirit… Ma intreb ce ar fi mai productiv sa vad azi: “Negustorul din Venetia”, pe care l-am mai vazut o data live, sau… o partida de fotbal, live? De fapt daca stau bine sa ma gandesc nu am primit invitatie speciala la niciunul din aceste 2 evenimente… asa ca, ce-ar fi daca nu m-as duce la niciunul?! Oare am putere suficienta sa fiu EU soarele din viata mea?

PS3: Stiam eu ca nimic nu se pierde

Am zis ca nu mai joc Treasure Isle dar am fost corupta de imprejurari. Mai exact de Laura, care a ajuns deja la nivelul 141. Eu sunt la 81.

Si uite asa am terminat eu azi-noapte vulcanul prima, ajungand la 2500m adancime din 110 patratele sapate. Mi-am intrecut toti prietenii!! N-am mai facut un print screen, dar cine vrea sa vada, poate sa vada in joc dupa ce intra in vulcan.

Am facut totusi, o poza cu insula, dupa ce mi-am pus pe ea toate comorile castigate in vulcan:

- cele 4 cristale de quartz vulcanic (purpuriu, verde, portocaliu si rosu);

- cei 3 stalpi phoenix (galben, verde si albastru);

- doua zane in colivie si un “manuchi” de zane de… taciune aprins;

- un crater vulcanic, ce imi atesta nivelul 14 atins in vulcan, din 110 sapaturi!

- o floare de lotus de foc;

- o minge de foc ce intra si iese din apa, cand are ea chef;

Si… pasarea Phoenix ce a iesit din oul ei (de foc) si mi-a aparut pe insula dupa ce am terminat vulcanul. A… si mai am in ghiozdan una bucata “Monkey Cymbals” si una bucata “Fairie Wand”.

Update:  Tot din cauza Laurei, care a mai strabatut o data vulcanul si a ajuns la capat in doar 103 sapaturi (adica m-a intrecut!!) l-am mai facut si eu o data. Mi-am depasit propriul record, ajungand la 107, dar pe ea n-o mai bate nimeni. Felicitari, Laura!

Am mai primit in plus: un cuart vulcanic curcubeu, un cuart vulcanic albastru, un pilon rosu, inca o zana in colivie, 2 fantani… dracusoresti  … si multe lava mango!

“Yo quiero un amor, algo de emoción, que se brinde todo entero y me de el corazón”

Tocmai am descoperit ca azi-noapte au fost Sanzienele (bine, am descoperit acum cateva ore bune, dar abia acum am chef de scris despre asta, ca mi-a mai trecut mahmureala) si acum am realizat de ce ziua de ieri a intrat undeva in categoria “The best days of my life”, datorita evenimentelor la care am participat.

M-am trezit plina de energie de dimineata, chiar daca afara ploua de zor. Am fost intai la spectacolul de sfarsit de anul I de la Facultatea de Arte (Hyperion) si am fost placut surprinsa sa vad ca nu eram singurica pe acolo. Actorii au fost niste copii plini de energie, de talent si de emotie si inca imi suna in cap un cantecel de pe la inceputul reprezentatiei. Imi pare rau ca n-am pastrat lista cu scenele si actorii… Dar oricum, cuvintele sunt de prisos pentru a descrie ce a fost acolo.

Apoi am fost la a doua sedinta de pregatire pentru admitere, unde mi-am etalat “talentul brut” in materie de canto, am fost indrumata si incurajata cum sa interpretez poeziile invatate si am primit inca 4 noi. Acum caut incurajari si energie, deoarece se pare ca le vom prezenta cu public inainte de admitere (pe 31 iulie, daca nu intervin alte modificari pana atunci). A… si iar am trait unul din dubioasele momente de sincronicitate, din care chiar nu mai stiam cum sa ies, initiat de 2 scoici si niste sfaturi bune de urmat.

Seara a continuat cu un spectacol marca QFeel, “Visul unei nopti de vara”, de Shakespeare, care a iesit tare frumos si a starnit o multime de aplauze de la cei aproape 250 de spectatori aflati in local! Am avut un loc superb, langa scena, inconjurata de oameni care ma inteleg si ma apreciaza, printre care am inceput sa ma simt ca in familie. Acum astept cu nerabdare prima mea piesa, care se va juca (din cate am inteles), pe la inceputul lui septembrie.

Iar noaptea a cazut frumos la un pahar de bere si o companie placuta, pe undeva printr-un club din Bucurestiul Vechi, urmat de ceva dans si o companie selecta si… si mai placuta, intr-un alt club de prin aceeasi zona. Inca ma chinui sa descifrez toate visele pe care le-am avut dupa ce m-am intors acasa, care m-au marcat putin. Dar din experiente mai vechi, consider a fi sanatos sa le pastrez la statutul de vise si sa-mi vad de treaba mea in continuare.

A… si inca incerc sa-mi amintesc celelalte zile din categoria “The best days of my life”, incat bag de seama ca abia acum incepe cu adevarat seria asta. Al final, que digan lo que quieran.

Imi amintesc din scoala primara, de la ora de muzica, cand trebuia sa ne puna note si ne-a luat pe toti la rand sa cantam “Fluturas nu mai ai aripioare”. Si dupa ce au cantat vreo 10 in fata mea, cand a venit randul meu eu n-am mai vrut sa o cant tot pe asta, eu am inceput sa cant melodia de pe pagina urmatoare, pe care o stiam cat de cat. Apoi profa mi-a spus duios: “De ce nu vrei sa canti Fluturasul, nu il stii?” Iar eu raspund: “Ba da, chiar bine, dar daca l-a cantat deja toata lumea, eu vreau sa trec mai departe!”  ”Pai da, dar fiecare canta in felul lui. Eu va pun aici note dupa CUM cantati melodia asta. Cand o sa o invatam pe cealalta, o cantam atunci.” Si n-am mai invatat-o niciodata, pentru ca s-a terminat anul scolar si nu am mai facut-o si pe aia. Here you go… and I was 10.

Ma apucasem sa-mi caut poezii pentru repertoriu si sa ma arunc in marea de poezii mi s-a parut sfasietor. Asa ca am zis sa o iau de la inceput: basic stuff! Si uite asa, azi dimineata ma trezesc in cap cu cateva poezii. La urma urmei, asta e proba de ADMITERE si e abia a 4-a zi de cand am decis sa fac ceva in privinta asta.

La urma urmei e realitatea mea, e viata mea, e munca mea si am obosit sa ma mai ascund. M-am saturat sa-mi spuna altii ce sa fac si cum sa fac. Pana si disertatia am luat-o, dupa ce am infruntat-o pe profa la sustinere si numai eu stiu cat am luptat pana am ajuns in ziua aia. Si am luat cea mai mica nota, 9.33. E 9,33, adica imi mai lipsea 6,7% pana la perfectiune. Iar la admitere am fost ultima admisa la buget, cu 9.00. Sau mai bine spus, prima deasupra liniei, la buget. Si cati mi-au spus sa nu incerc…

Si daca stau bine sa ma gandesc, nici macar nu-mi place de tine… Si stii de ce? Esti prea perfect pentru mine! nu sunt in stare sa-ti gasesc niciun defect si nu vreau sa traiesc doar ca sa-ti “schimb bani”. Si chiar imi place melodia asta… si… ma caracterizeaza.

PS: Si sper ca nu incearca nimeni sa ma “deturneze” de la decizia de a da la facultatea de actorie, ca s-ar putea sa mi-o plateasca! La propriu, adica sa scoata banii din buzunar pentru taxa.

O sa incerc sa fac o retrospectiva a “contactelor” pe care le-am avut eu cu teatrul, actoria si interpretarea live. Dar asa mai mult pentru sufletelul meu si ca un exercitiu de memorie… si pentru cine e aproape de el.

Prima oara in viata mea cand am vazut o piesa de teatru, la TNB, a fost de ziua mea, cand am implinit 20 de ani! Si cand o sa-mi amintesc exact cum se numea piesa o sa va spun… Stiu ca era cu un tip batran si cu mama lui. Toata piesa… A fost frumoasa, ca era prima oara la teatru! Si eram si cu prietenul de manuta.  (Update: Piesa se numea “Regina Mama”)

Si mi se pare ca am mai fost la o piesa, cu colegi din camin, in care se plimba un tramvai pe scena… dar eram deja cu capul in nori pe vremea aia )

Acum e vara… parca dupa anul II de facultate, de manuta cu acelasi prieten (cred ca o sa-l sun, poate imi mai improspateaza memoria  ), mi-a venit pentru prima oara ideea sa ma inscriu la cursuri de actorie, la Scoala Dan Fintescu…doamne cu cata emotie am gasit strada aia de prin spatele bisericii Coltea… dar n-a fost sa fie. Nu atunci si nu acolo.

Apoi urmeaza un blur… si daca s-au mai intamplat si alte piese intre timp… jur ca nu-mi mai amintesc.

Stiu cand am fost la “Privighetoarea”, a lui Oscar Wilde, prin feb 2008, cu un tip de pe forum care practica arte martiale si care mi-a adus flori si mi-a facut cinste cu pizza vegetariana. Aaaa… da! Si piesa a fost cu o tipa si cu un tip care cantau si dansau… balet. Dar poate n-am stiut eu sa o apreciez la valoarea ei, poate din cauza ca o citisem complet cu o seara inainte.

Si se pare ca am mai fost, singura, la o piesa despre o familie care se certa tot timpul.. mda… eram in perioada aia critica, de dinainte de disertatie… Uite faza, ca sa vezi cum functioneaza memoria feminina… stiu exact cu ce eram imbracata si stiu ca le-am facut numerogramele actorilor cand m-am intors acasa, dar nu-mi mai amintesc nimic din piesa. Cred ca am o problema: le asociez cu viata mea si retin din replici, dupa cum mi se potrivesc mie… si astfel in mintea mea se descompune piesa. Oricum stiu ca mi-a creat multe revelatii piesa aia… (Update, piesa se numea “Sambata, Duminica, Luni”)

Apoi, in octombrie (sau noiembrie) 2008, cu colegi din prima mea grupa de actorie, de la QFeel, am fost la “A patra sora”. Si de aici parca incep sa-mi amintesc! Sau nuuu… la asta am fost tot eu singura… Nu-mi mai amintesc.

A urmat piesa de absolvire a cursului de actorie, “Visul unei nopti de vara”, in februare 2009, in care n-a fost sa fie ca sa joc si eu. Apoi am mai fost si am vazut o piesa in Downstairs, “Fetele Didinei”, jucata tot de colegi de la actorie.

Si stiu ca am mai fost cu Doro la o piesa japoneza in vara lui 2009, la o drama psihologica cu adulter si alte “prostii” de oameni mari, cand vorbeau la sfarsit din niste cutii, ca si cum ar fi in purgatoriu. Dar bineinteles, nu-mi amintesc titlul. Dar poate isi aminteste ea! Ce bine e cand ai evenimente comune cu mai multi oameni

Si a urmat o interpretare muzicala de-a mea… …

Dar, stai!!!! Daca imi amintesc si mai bine, nu asta a fost prima mea reprezentatie scenica, solo, ci in clasa a XII-a cand am recitat o poezie in germana de vreo 10 strofe, de zilele liceului: “Erlenkönig” (Regele Ielelor)… doamne, si acum o mai stiu! Si am avut si concurenta, dar m-a ales pe mine pentru ca am zis-o “pe voci” la repetitia finala! Stiu ca am sarit 2 versuri la sfarsit, dar cica nu s-a prins nimeni!

Asa, ca incepusem cu interpretarea muzicala. A avut loc de zilele firmei de la ultimul job, in sept 2009, publicul fiind toata firma… Iti vine sa crezi?! “I will always love you” – o interpretare originala, rezultata din combinatia interpretarilor date de Whitney Houston, Dolly Parton si Connie Talbot… nu stiu ce a fost in capul meu!!! Da chiar, poate vreodata intru si eu in posesia unui exemplar din filmare.

Si am mai jucat intr-o sceneta, pe care am repetat-o in DOAR 2 ore cu o colega de serviciu, si anume, de imediat de cand “am aflat” ca o sa o joc, pana la joaca propriu-zisa: “Pomul care face ciori”, la petrecerea de Craciun! Piesa care nu avea nicio legatura cu Craciunul si interpretata cu textul in fata! Dar am dat dovada de muuult curaj si chiar mi-a facut placere.

Apoi in ian 2010, cu chiu cu vai si toata o stana de gheata, sughitand si tremurand (dupa ce ma intorceam de la pationar), am ajuns la “Negustorul din Venetia”. Nu am regretat absolut deloc frigul suportat pe drum! Interpretarea a fost superba! Si daca-mi amintesc mai bine, la inceputul piesei a mai fost ceva ce mi-a placut… nu stiu cum am putut uita

Asa… si acum urmeaza o noua etapa, un nou inceput de curs si o suita de piese interpretate de colegi de la alte grupe de la actorie: “Pygmalion”, “O soacra” si “Fii cuminte, Cristofor”, din seara asta. Doamne cat text au putut sa retina oamenii astia! Ii admir solemn. Dar sunt convinsa ca asta e doar inceputul!

A… si parca incep sa-mi mai amintesc… am facut parte din corul scolii in generala si am cantat la sfarsitul clasei a VII-a, si am cantat mai multe melodii in diverse limbi straine. Poligloata de mica

… sau o alta varianta din categoria “Just shut up and listen! – Sunt prea timid/a obosit/a ca sa ma cert cu tine.”

Am citit undeva ca un diamant neslefuit nu valoreaza mai nimic, tocmai pentru ca nu straluceste. Inclin sa cred ca asa o fi, pentru ca altfel nu-mi mai iese „morala” articolului.

Imi place atunci cand sunt ascultata, intr-o intalnire de grup offline, indiferent de natura lui (la serviciu, cu prietenii etc.) sau intr-un mediu online cu mai multi cititori. Vreau ca atunci cand imi vine sa spun ceva, sa existe macar o persoana cu adevarat interesata de ceea ce am de spus (indiferent ce, dar in principiu pe subiectul discutat). Iar daca mai si participa activ cu o informatie noua sau cu un sfat pertinent, m-a cucerit pe loc. Important e sa reusesc sa ma simt ca si cum as veni totusi de pe aceeasi planeta!

De-a lungul timpului (ce misto suna asta), in perioadele mele de autoanaliza si de analiza a oamenilor din jur, am descoperit ca exista 3 categorii de oameni:

• oameni care sunt acolo unde sunt doar ca sa invete, fara sa-i intereseze daca ei pot oferi ceva in schimb celorlalti;
• oameni care sunt la mijloc, adica si-au dat seama partial de potentialul lor, oferind in acelasi timp informatii din interiorul lor, pe masura ce primesc altele noi.
• oameni care si-au insusit complet rolul de „invataciosi” si care considera ca sunt atotstiutori, discreditand in acest caz tot ceea ce vine „diferit” fata de ceea ce stiu ei.

Si uite ca pe masura ce am pus cap la cap aceste 3 „categorii” am descoperit ca mai poate exista una: „oameni care reactioneaza diferit la mediu in functie de numarul de asemanari (puncte in comun) pe care le au cu ceilalti membri sau in functie de starea lor de oboseala”. Asta pentru ca imi amintesc de mine cand lucram in call-center, mai ales in perioada in care aveam atributii de back-up. Si anume, atunci cand esti suprasolicitat mental /obosit, e foarte probabil ca informatiile pe care le culegi referitor la oamenii din jur sa nu fie tocmai cele cu cel mai mare potential de adevar, de aici tragandu-se niste concluzii superficiale. Adica stii ce ai de facut, stii cum sa faci ceea ce ai de facut, dar pe masura ce faci asta, datele incep sa se schimbe. Si e nevoie de o reanalizare a ceea ce ai de facut.

Si uite ca mi-a mai rasarit ceva in cap, un citat de-al lui Oscar Wilde, care suna cam asa: “Educatia este un lucru foarte bun, cu conditia sa-ti amintesti intotdeauna ca ceea ce merita cu adevarat stiut, nu poate fi predat.”

Oook. Sunt sute de bloguri (poate chiar mii) si sute (poate chiar zeci de mii) de posturi. Doar o idee: daca as vrea sa mi se citeasca si sa mi se comenteze un post de 10 oameni zilnic ar cam trebui sa fac si eu acelasi lucru, nu? So… see you later aligator, I’ve yet to find my 10 blogs for this day!

Ca tot observ ca am reprodus aici mai multe idei pe care le-am absorbit de la o singura persoana, mi-am “reintalnit” o maaaare enigma existentiala, pe care o pot adresa oricui: “Exact asta esti sau asta arati celorlalti, pentru ca doar/asta ti se pare important, pentru ei, ca sa stie?”… si se pare ca voi ajunge cu misterul asta pe lumea cealalta. Asa cum nici tu n-ai inteles tot ce am scris eu aici, pentru ca nici eu nu am cunoasterea necesara pentru a ma exprima atat de clar, incat sa fiu sigura ca ai inteles.

Dar mai bine las balivernele si ma duc sa mai aplic la niste joburi… pentru firme care cauta sa investeasca pe seama angajarii de personal pe timp de criza. Ba chiar incepe sa ma enerveze soarta asta! Acum 2 ani m-au apucat pe mine crizele de personalitate si am renuntat la un “super-job”, iar acum s-a extins la toata economia. Macar de ar fi vorba de acelasi tip de crize, ca as stii cum sa le abordez!

Later edit (02.04). Azi l-am introdus pe fain. Caci 299 de zile i-au trebuit luminii sa m-ajunga…

Ca tot se sarbatoreste azi “Ziua Mediului”.

Atunci cand primesti informatii care nu-ti convin, indiferent de canalul de comunicare prin care ajung la tine, nu le ignora, ci incearca sa le intelegi. Nu-ti scoate sabia pentru a te revarsa asupra interlocutorului, ci primeste. Accepta, primeste si lasa-le sa te atinga, pentru ca te transforma.

In definitiv acest “rau” este menit sa distruga acea parte din tine care l-a atras. Doar invatand lectia nu o mai repeti. Lasa-l sa te transforme, dar nu-i acorda creditele pentru asta, decat daca reprosul a fost facut in mod calm, constient. E foarte greu sa stapanesti arta de a oferi un feedback negativ, de care sa fii sigur ca a fost si va fi acceptat.

E interesant de analizat cum se face ca de cele mai multe ori in certurile avute dam vina “pe celalalt” atunci cand diferenta de preferinte, de opinii sau de stil de viata produce conflicte. E greu sa poti pastra o comunicare atat de profunda incat sa (te) transforme fara sa jignesti.

Si mai e de retinut ca niciodata nu primesti mai mult decat poti duce si niciodata nu ierti “prea mult”. Ierti exact atat de mult incat sa fie satisfacute toate nevoile care au atras relatia. Sau mai bine spus, raportul. Ierti, dar nu uiti. Lasa-l sa te transforme. Multumeste pentru faptul ca are o portita catre sufletul tau pe care e dispus sa o mai deschida din cand in cand.

Oare a venit momentul ala, pe care il asteptam de 26 de ani, din care sa pot sa invoc clauza de “incalcare a demnitatii”, care sa ma exonereze de responsabilitatea pentru raul provocat prin indiferenta, fara a fi nevoie de a oferi alte explicatii?

M-am plictisit. Rau. Si nu e o plictiseala din aia superficiala, care trece cu un film sau o carte noua… la mine plictiseala s-a cronicizat. E o chestie de genul “m-am obisnuit suficient cu ceea ce stiu ca sunt pana acum” si vreau sa descopar altceva. Aveam zile cand descopeream atat de multe lucruri, dar din pricina… diverselor constrangeri… nu aveam timp sa le pun cap la cap si sa formez ceva din ele… acum le-am uitat.

Ramasesem cateva momente fara inspiratie si mi-am indreptat privirea catre noptiera de la pat. Si instinctiv am luat ceva in mana. Si mi-am adus aminte de o leapsa pe care am primit-o, in care trebuia sa scriu o povestioara a obiectului respectiv. A fost amuzanta si inspiranta, dar a fost. De ceva vreme ma incapatanez sa merg mai departe dar cu cat ma impotrivesc mai tare, cu atat simt ca trebuie sa las de la mine. Ca apoi sa descopar ca mi-a “folosit” altcineva ideile. Si daca imi amintesc mai bine, leapsa nu am primit-o ci m-am bagat eu in seama si am cerut-o.

Imi amintesc de momente in care eram mai mica… mult mai mica… si dadeam peste creatii de-ale mele (poezioare, povestioare, desene, chiar hainutele de la papusi) si ramaneam suprinsa, pentru ca nu-mi venea sa cred ca au fost facute de mine, din capsorul meu si cu manutele mele… n-am mai avut de mult sentimentul asta. Ori n-am mai evoluat deloc, ori am reusit sa-mi construiesc o structura mental-emotionala incat sa nu ma mai uit pe mine prin interactiunea cu ceilalti. Tot dau pe Facebook de fosti colegi/colege de facultate, de liceu, care acum sunt la casele lor si au si copilasi. Iar eu ma plang ca nu stiam sa-mi apreciez povestioarele in copilarie….

Si uite asa incercand sa gasesc cuvinte am reusit sa stric si cubul… abia il facuse fratimio! Nici macar un cub rubik nu sunt in stare sa fac. Dar ceea ce consider a fi o problema mai grava, e ca nici nu simt nevoia sa invat…. So, ce-ar fi de facut in situatia asta?

Update: 06.06. Uite ce am gasit despre trandafirul albastru.

So, accordingly, you, my dear reader, are a special person since I’ve offered you this blue rose!