Uite că mi-am făcut timp să scot din nou Monologul de la naftalină din înregistrare.

E vorba de fragmentul cu monologul Silviei, din piesa de teatru “Acești îngeri triști” de D. R. Popescu, o parte din repertoriul pregătit pentru admiterea la teatru, monolog pe care l-am susținut vara trecută, în cadrul aceluiași spectacol de poezie de la CCNB. 

N-am avut ocazia să-l prezint în fața comisiei, pentru că n-am trecut de prima probă, eliminatorie. Eh, detalii… multe. Și bine, aveam de jucat și în Revizorul în acea săptămână și mi-a fost teamă să nu cumva să mă solicit prea tare.

Ce îmi place la acest monolog… e că m-a captivat! Acum, când l-am revăzut. (Ceea ce nu e neapărat un lucru pozitiv, pentru că asta înseamnă că iar am reușit să mă pierd… pe mine.) Deși, mult timp după eveniment n-am suportat să mă uit la el. Se pare că e o diferență colosală de interpretare a rezultatelor, între ipostaza de a fi actor și ipostaza de a fi spectator.

Înghițitul în sec și ușorul tremurat al glasului chiar se pare că au efect. Exact naturalul se pare că are efect, chestie care mi-a luat destul de mult timp să o pricep. A, și cred că aș fi putut să fac ceva și cu mâinile, doar că pe atunci cam aveam impresia că oamenii se uită doar la fața mea și înțeleg ce vreau să zic. Și parcă ar mai trebui eliminate niște pauze dintre cuvintele aceleiași replici, cum e la partea cu “Le…. țin numai așa, că… poate mă întreabă vreodată de ele… altfel… le-aș vinde.” Voi ce părere aveți?

Și la sfârșit, din punct de vedere regizoral, ar fi trebuit să mă leg mai repede și mai nervos de cel care “voia să facă pe cavalerul sau pe eroul” și să ies mai repede din scenă… nu știu de ce n-am facut-o. Probabil din cauză că mă simțeam prea bine… desculță… pe scenă.

va urma, posibil…