Am reușit să separ două fragmente, care țin de partea a III-a, în care toți eram bătrâni. În primul am “Floarea lui Cazacu”:

iar în al doilea “Biet de lui”:

Feedbackul vostru este bine-venit și apreciat.

Update: A venit și “Câinele”, din partea a II-a a spectacolului:

Câteodată mi-aș dori să fiu doar o pană… să pot să te ating ușor cu ea, așa de ușor… încât să nici măcar nu-ți dai seama că există… atât de ușor încât nici măcar să-ți dai seama că exist.

Dar nu pot! Chiar nu mă pot lăsa așa de ușor… și astfel, atingerile mele îți vin ca niște bolovani care îți tulbură complet liniștea…

Câteodată mi-aș dori să fiu doar o pană… atât de ușor încât nici măcar să nu-ți dai seama că exist.

Nu știu dacă este timiditate… sau destin. Cert este că… este… o iubire… cu efect întârziat. Cu rezonanță la 1, 2 chiar 3 ani distanță… Mă întreb, pentru a ajunge la 0, pentru a ajunge la simultaneitate, câți ani lumină ar trebui pur și simplu să dispar?

Dar nu, asta nu sunt eu. Asta e ea. Ea e doar o pană… un fulg. Poate dacă îl suflu cât mai departe de mine scap de responsabilitatea de a o proteja. O suflu cât mai departe, dar mereu vine înapoi… O împinge, în inerție, vântul.

… ea e doar un fulg… îl iau, îl sărut, și îl strâng la piept. Îl păstrez în sânul meu, pentru că, făcând parte din mine, mi-aș putea da mai repede seama când sunt un bolovan.

Așa… și cred că am zis în părțile anterioare cam tot ce am făcut în prima zi, iar această (sper eu) ultimă parte, o încep tot cu foile de jurnal, apoi dezvolt, pe alocuri.

A, da, a propós de buget: am găsit niște bonuri prin buzunare și prin gentuță.

Ba nu, mint, le-am păstrat special ca să le pun pe blog, ca să arăt cât de scump e Parisul. Îl urăsc din acest punct de vedere…

… deși, dacă aș avea un job în Paris și un salariu corespunzător, ca să-mi permit măcar atât cât îmi permit în România, m-aș cam muta acolo pentru o perioadă!

Și cu siguranță va fi o perioadă mai lungă de 2 săptămâni, pentru că Londra (din punctul meu de vedere, în a aprecia lucrurile și viața, în general) nu-i ajunge Parisului nici până la genunchi .

A, și știi ce mai urăsc la Paris? Faptul că oricât m-am încăpățânat eu să fiu tare și să nu mă las emoționată și atrasă, respectiv, pierdută, parcă tot s-a sfâșiat ceva din mine când am ieșit din Notre Dame. Egoism. Egoism din partea Parisului, adică, pentru că nu m-a lăsat să mă întorc la fel precum plecasem…

Asta dacă vrei să vezi și cum arată un bilet de Louvre (da, în carnețel peste tot am scris Louvru în loc de Louvre… asta e, acum mi-am învățat lecția).

Poze cu tablouri nu am de gând să pun pe blog, trebuie mers și văzute acolo (și mirosite și pipăite), mai ales cel cu Mona Lisa

Ba nu, am să pun câteva poze de tablouri, care au trezit câte ceva în mine și m-au făcut să zăbovesc un pic mai mult în fața lor și să meditez.

Menționez că după această vizită, pentru prima oară în viața mea, am realizat cât de mult îmi place bărbatul, și mă refer aici la forma lui nudă anatomică, așa cum era redată la acea vreme:

Mai voiam să pun o poză cu cei care mi-au fost prieteni de nădejde și ajutoare de drum în tot acest timp, pentru că m-au lăsat să mă simt în siguranță doar spijinindu-mă pe capetele lor. Stâlpișorii de pe alei… dar era prea multă lume (cu fața) în poză… Cei cu măciuliile albe îmi plăceau mai mult, dar am uitat sa-i pozez și pe ei.

Așa… și după ce am obosit plimbându-mă, după ce era să-mi rup gâtul pentru că m-am împiedicat de pragul de la porțile de la intrarea în grădina Arhivelor Naționale, am decis să mă întorc “în cămin” să-mi dau un refresh.

Am făcut un duș, am mâncat restul de piersici, branza și alte două felii de pâine, care-mi rămăseseră de la cina din ziua anterioară și am ieșit din nou la plimbat.. cu părul ud . De data asta am luat-o în jos pe stradă, pe Caulaincourt, am trecut de podul cu liniile ferate, m-am mirat cât de mici sunt trenurile la ei, și m-am oprit în fața unui cinematograf. Chiar aveam chef să mai învăț ceva franceză… și căutam un film. Imediat mă abordează o tanti, îmi intinde un cupon, și-mi spune că e nu știu ce promoție până pe 25 iunie, în care pot să cumpăr un bilet de film cu doar 5 euro.

Zis și făcut! Și văzut The Hangover 2, complet dublat în franceză (care, btw, la ei se numea Very Bad Trip 2). Și uite așa, pe la jumatea lui, mi-am amintit cât mi-e dor de cineva de acasă, care mi se părea mie că seamănă cu personajul cu plete și ochi albastri. Nu e prima oară când realizez că mi-a picat cu tronc, dar e surprinzător cum de m-a (sus)ținut până în Paris. Pe lângă asta, toată seara mi-a rulat în cap numai “Il est mort”, din film adică

După film, cam tremurând, căutam să-mi cumpăr ceva de îmbrăcat mai gros, că eu n-am plecat decât cu niște tricouri și un plovăraș la mine, cât a încăput în rucsac. Și uite așa am găsit un magazin numit Monoprix, în care am stat cel puțin 15 minute studiind dresuri, șosetuțe și papuci de casă catifelați. Chiar mi-au plăcut niște papucei albi, care costau 9,90 euro și o cutie de set de 2 dresuri, care erau și ei 2,49 euro… dar nu știu de ce nu m-am îndurat și nu mi le-am luat. M-am gândit că poate găsesc mai ieftini pe la noi, dar acum îmi dau seama că valoarea ar fi fost mai mult sentimentală  Și cred că m-am mai gândit că dacă le cumpăr pe astea, se vor supăra celelalte obiecte de îmbrăcăminte și nu voi mai reuși să ies de acolo întreagă și cu bani în portofel…

Pe la 9 și ceva realizez că cel mai simplu ar fi să declar câștigător pentru cină, restaurantul cel mai aproape de cazare (căruia i-am acordat fix 17 euro, după ce l-am amețit de poze), gândindu-mă că dacă mai pierd din awareness pot să mă duc direct la somn. Era bun vinul, 25 cl, dar n-am avut curaj să-l beau pe tot, pentru că în timpul mesei îmi venise ideea să mă întorc la Eiffel pentru niște fotografii de noapte. Curajoasă idee!

Deci, o poză cu turnul, noaptea, pe 24 iunie 2011 (la 23:23 mai precis).
Menționez că pentru fiecare fotografie care mi s-a făcut, am făcut alta în schimb. Mai precis, așteptam să vină cineva să ma roage pe mine, ca apoi să zic că nu-i nicio problemă, dar vreau și eu. Mai puțin cea din fața catedralei Sacre Coeur, când l-am rugat eu pe un nene să-mi facă poză, doar pentru că mi-a plăcut de el și voiam să mă bag în seamă. Și atât. S-a terminat povestea!

După cum v-am spus mai devreme (sau am scris pe blog, pe facebook etc.) n-am stat decât 2 zile: am plecat joi dimineața și m-am întors sâmbătă dimineața, în primul rând datorită disponibilității (și prețurilor) biletelor de avion, iar în al doilea rând datorită faptului că mă plictisesc repede departe de prietenii mei (români). Am vrut să văd Parisul, dar o călătorie care să nu dureze mai mult decât un vis

Pentru cine e interesat, referitor la Shuttle-urile Beauvais – Paris – Beauvais: costa 15 euro călătoria, indiferent dacă îl iei one-way sau dus-întors (adică 30 în total) și pleacă unul după altul, când se umplu, ceea ce nu prea se sincronizează cu orarul publicat de ei, dar, aeroportul fiind destul de mic, e timp suficient: plecare de la 8 din Porte Maillot pentru cursa BlueAir – București de la 11.

Cred că ar fi util să mai dau niște detalii, legate de mijloacele de transport, pentru cei care n-au fost niciodată aici, pentru că eu, în scurta mea călătorie, n-am experimentat prea multe lucruri noi. Modul de funcționare al metroului (și al accesului pe bază de bilet) este aproape identic cu al celui din Madrid: te postezi în fața aparatului, introduci cartonașul cu dunga în jos (în orice direcție) și aștepți să țâșnească marcat, la un cot mai departe, în față, exact când se deschid și portițele de acces. Mai era un lucru bun, pe care l-am mai întâlnit și în Londra, în unele stații (magistrale) accesul (accidental) pe șine era oprit printr-un gărduleț din plastic transparent, prevăzut cu uși, care se suprapuneau și se deschideau automat, cu cele de la metrou.

Biletele se iau, în mare parte, în mod automat, de la aparate. Pentru că era foarte coadă în stație când am ajuns, din variantele pe care mi le-a arătat aparatul mi-am ales ”biletul de 10 călătorii de 12 euro”. Sau poate era vorba de 10 bilete de câte o călătorie… oricum, n-am folosit decât 8 din ele, 2 le dau cadou, cui are nevoie primul de ele. Biletele folosite sunt marcate printr-o ștampiluță, cu niște cifre, pe spate.

Biletele trebuie păstrate până după ce ieși din stație, pentru că există controale! Chiar în acest scurt timp am asistat la 2 astfel de scene, fiecare cu câte o fată, care plângea și implora, înconjurată de o armată de controlori, care din care mai fioroși . Îi mulțumesc cu această ocazie Iuliei, pentru acest sfat.

Autobuzul sau alte mijloace nu am apucat să testez, am mers enorm de mult pe jos, iar, în rest, metroul mi s-a părut cel mai convenabil, pentru că venea la 2-3 minute, între stații nu face decât 1-1,5 minute, și, cel mai mișto, circulă chiar până pe la 1 noaptea.

Aș avea totuși ceva de sfătuit: încercați să evitați stația de metrou Champ de Mars / Tour Eiffel pentru că este o magistrală de tren suprapus, care vine la 20 de minute (sau cel puțin, eu în ultima seară atât am așteptat pt el) și apoi am mers enorm de mult pe jos, pe la 00:30, pentru a schimba, la Invalides, pentru magistrala 8, cazarea mea fiind la Lamark Caulaincourt.

Ce mi-a mai placut.. Parisul pare incredibil de romantic și de liniștit. Chiar și autobuzele sau metrourile au un sonor romantic în claxoane.

A, da, am observat că pe lângă sumedenia de motociclete (cred că numărul lor depășește numărul de mașini în unele zone), există o sumedenie de biciclete. Au, se pare, un sistem de închiriere de biciclete, n-am înțeles prea bine modul de funcționare, dar cred că există mai multe “stații” de unde poți să-ți iei una și poți să o lași în oricare altă stație. Sunt tare curioasă dacă ar rezista un astfel de sistem și la noi.

Încep prin a menționa (încă o dată, pentru unii oameni care mă cunosc) că la Paris am plecat singură și că (de acolo) m-am întors singură. Nu știu dacă single by choice, poate doar, momentan, single by destiny.

Povestea începe pe 7 mai, în ziua în care mi-a venit ideea să-mi cumpăr biletele de BlueAir. A fost un click din impuls, de a vedea ce se poate întâmpla. Și uite că toate s-au întâmplat bine, foarte bine, chiar! Mi-am luat toate măsurile de precauție și am pus în această călătorie toată cunoașterea acumulată până acum, așa încât foarte multe lucruri, care în alte dăți mi-au mers mai puțin bine sau la noi în țară cu siguranță ar fi mers prost, acolo mi-au mers perfect! Aproape toate nevoile și toate dorințele mi se îndeplineau instant.

Am avut foarte multe momente când am simțit că aparțin acelor locuri și că ele fac parte din mine, atât de mult încât mi se părea că eu sunt băștinașă, iar francezii vizitatorii. De înțeles m-am înțeles foarte bine, în 60-70% din cazuri nefiind nevoie să spun nimic, doar am zâmbit și am fost înțeleasă. Iar în restul de cazuri, m-am înțeles în franceză și în engleză, chiar cred că am vorbit mai multă franceză decât engleză.

Deoarece am scris de mână, în jurnal, o parte din povestea primei zile v-o dau exact așa cum a fost ea (unde nu înțelegeți scrisul întrebați):

Cazare am avut într-un hostel, rezervat prin HostelWorld.com, selecționat după rating și disponibilitate, pe 21 mai, când am simțit ca a venit timpul să fac rezervare. Am avut loc într-o cameră de 6 paturi (female dorm), cu baie proprie, iar pentru 2 nopți de cazare am plătit 60 de euro, primii 6, când am făcut rezervarea pe site, iar restul de 54 când am ajuns, la recepție. Cred că sunt unele și mai ieftine (și cu un rating ceva mai bun), dar, cu doar o lună înaintea sejurului asta m-a atras pe mine cel mai tare. Aici se plătește o taxă de 1 euro pentru cheia cartelă, bani care ți se restituie la plecare.

Poze din el:

Inițial mi-am marcat teritoriul patul de sus, apoi mi-am dat seama că-mi va fi mai comod cel de jos… Da, am reușit să-mi cumpăr rucsac, înainte de plecare.

Bonus:

Ai călcat vreodată o claie de fân? Știi că pe măsură ce oamenii din jurul ei adaugă palele de fân, e nevoie de niște copii care să joace peste ele, ca să se îndese claia și să se așeze, ca să încapă cât mai mult fân și ca să devină cât mai densă… să nu o zboare vântul și să nu o pătrundă ploaia.

Pentru că era îngrozitor de cald să stau pe claia de fân, pentru că mă pișcau diverse entități, pentru că mă zgâriau firele mai aspre pe picioare și pe mâini, pentru că transpiram și mi se lipeau hainele de mine, mă apucam să spun bancuri. Sau să cânt… sau să spun poezii. Aveam părul ceva mai lung decât acum și nu știam cum să-l mai prind, ca să pot să simt acea ușoară adiere a vântului și să-mi fac șederea (mă rog, jocul) pe piedestal, cât mai placută.

Tata și bunica (mica-mare, i-am spus și îi vom spune întotdeauna) erau de obicei cei care contribuiau, cu grosul de fân pe claie. Mama era cea care se ocupa de lucrurile de detaliu, în principal, de greblat, de adunat purcoiașe în jurul clăii și de dădăcit. Verișorul meu Grigoraș (când nu se plângea de ceva sau visa pe margine la vreo idee măreață) îmi era partener de scenă. Mătușa mea, Milica, care face și ea de toate, cum poate mai bine, este un suflet bun, și cred că e persoana cel mai ușor de impresionat pe care am cunoscut-o în copilăria mea.

Pe fiecare din ei îi admir și îi iubesc pentru ceea ce fac zi de zi, pentru că reprezintă familia mea, sunt oamenii de la care am învățat și care m-au ajutat să cresc, chiar dacă, de aproape 10 ani, îi văd chiar mai rar de o dată pe lună.

Totuși, pentru viitor, ca să nu pară că succesul mă va fi luat peste noapte și pe nepregătite, îndrăznesc să înșirui încă o dată lucrurile pentru care am muncit și eu, la rândul meu, în plus față de visele familiei mele și față de încurajările lor, lucruri pentru care m-am luptat, cel puțin la început, să le construiesc singură. 

Lucruri, pe care nu consider că le-am făcut doar pentru mine, și, de pe urma cărora, sper, că, la un moment dat, veți beneficia și voi, într-un fel sau altul.

- Am căutat cunoaștere profundă și nu m-am lăsat caracterizată doar de oamenii din jurul meu. Dar, detasându-mă complet și de aceste caracterizări, pot spune că mi-a dat o direcție în viață, să știu ce lucruri bune au cercetat și au scris alții despre “mine”, doar analizând când (și unde) m-am născut.

- Am jucat în piese de teatru, iar pentru ultima reprezentație, de acum 3 săptămâni (o ofertă care mi-a fost făcută pe atât de spontan, pe cât am acceptat-o), în săptămâna cu spectacolul, am făcut repetiții aproape zilnic, după serviciu.

- Am terminat un master, iar, abia după aproape 3 ani de la absolvire, simt că dețin resursele necesare pentru a-l putea folosi (despre care voi detalia în punctele următoare).

- M-am luptat pentru una din pasiunile mele, fotografia, și chiar mi s-au cumpărat niște fotografii (sume modice, pe care “le-am investit” tot în acea comunitate, dar suficient cât să mă determine să-mi iau un dslr). Știu că mai am foarte mult de muncă, dar mă plictisesc repede (sau obosesc repede învățând detalii tehnice, dacă nu am oportunitatea să le pun în practică).

În orice caz, pot spune că e un hobby pe care l-am adoptat de când eram copil, care mă reprezintă și care nu m-a abandonat la nevoie. Adică nimic nu mi se pare mai relaxant și mai încărcător de energie, în zilele mai deprima(n)te, decât ieșitul la explorat lumea înconjurătoare, cu aparatul de gât. Menționez că în viitorul apropiat intenționez să-mi mai iau 2 obiective (unul pentru macro și unul pentru distanță) și un filtru de polarizare.

- Am scris primul articol, care mi s-a publicat într-o revistă offline, exclusiv în limba engleză. O revistă distribuită gratuit și de circulație internă, ce-i drept, dar mi-a fost suficient încât să conștientizez că am mai sădit încă o sămânță de creativitate, de care sunt foarte mândră.

- Am participat, pentru prima oară, ca voluntar pentru un proiect de plantat copăcei și m-am distrat de minune.

- Am mai împlinit încă 4 luni în câmpul muncii, într-un domeniu relativ nou față de ce am lucrat până acum, după o idee care mi-a venit de aici: Venus conjunct Saturn. Acum mă încăpățânez să arăt că ideea era potrivită, până când mă voi mai trezi încă o dată, la 8:45 AM, coborând din metrou la Crângași, așteptându-mă să fie Preciziei

În rest, hai să creștem mari, copiind unii de la alții doar ceea ce ne enervează cel mai tare

Voiam să zic că-mi cer dreptul la replică… apoi mi-am dat seama că nu am cui să fac asta .

Așa deci, și prin urmare, aceasta sunt eu, interpretând “Dragoste” de Edith Södergran. O poezie peste care am dat acum aprox 30 de ore.

Mi-a plăcut atât de mult de mine și m-am distrat așa de tare filmând încât am făcut 3 “duble” și le-am procesat* pe toate, pentru că voiam să le pun pe toate pe blog. Apoi m-am răzgândit, pentru că celelalte sunt mai bune și …. cine știe cine are de gând să mă copieze

În concluzie: sunt mai mândră de mine pentru că am reușit în sfârșit să am o filmare făcută în totalitate de mine, cu mine, pe propriul meu spațiu web, decât faptul că sunt mândra de mine pentru că îmi place cum interpretez o poezie pe care o cunosc de mai puțin de 2 zile. Mda, ups data viitoare va trebui să interpretez o poezie scrisă… tot de mine.

Mulțumesc pentru tot timpul acordat!

*Detalii tehnice:

Filmat cu Nikon D5000 dslr, în format standard .avi. Reprocesat cu VirtualDub în format .avi – Direct Stream Copy. Re-reprocesat cu Free AVI to MP4 Converter, pentru că ocupă de 10 ori mai puțin spațiu (adică de la 269 MB am ajuns la 26,5MB) și youtube tolerează mai bine formatul MP4 decât AVI. A, da.. și e necesară trecerea intermediară prin VirtualDub pentru că se pare că formatul .avi care iese din dslr nu e cunoscut de Free AVI to MP4 Converter.

Încep prin a vă spune că în ultimele zile m-am simțit extraordinar de bine.

De fapt, nu, îmi spun doar mie, online, în public, pentru că blogul meu a avut azi doar… 0 vizualizări! Deci, ori sunt, în sfârșit, împăcată, în viața mea din afara blogului și nu mai am nevoie de absolut niciun feedback venit din mediul online, ori s-a stricat numărătorul.

Buuun. Dar, de ce mă simt așa de fericită și de împlinită? Pentru că în sfârșit mă simt liberă. Încă un paradox, că doar nu se aștepta cineva la altceva, venind din partea mea.

Mă simt liberă să iubesc ce vreau și pe cine vreau (da, bineînțeles, tot platonic, deocamdată ;) ), fără să am vreo remușcare și fără să mă simt ca și cum aș călca strâmb. Nu de alta, dar anul trecut, tot cam pe vremea asta, mi-am luxat glezna, situație pe care nu am mai pățit-o de când eram în liceu. Și nici măcar nu călcasem strâmb, nici măcar metaforic vorbind, ci doar am căzut cu o bicicleta, care mai stătea și pe loc!

Dar, trecând la povești mai frumoase, mă gândeam ce minune a sorții ar trebui să fie între doi oameni, care își trăiesc realitatea complet liberi, ca, atunci când se întâlnesc, mai mult sau mai puțin pentru prima oară, și se privesc instinctiv în ochi, să se piardă complet pe ei, contopindu-se în acel tot unitar numit “noi”.

Ei, această sincronizare mi se pare o minune: o chestie aproape imposibilă: ca universul să aducă față în față în același moment de timp, doi oameni care vor exact în acel moment, același lucru… unul de la celălalt. În sincronicitate, împreună. Când inimile și mințile lor vibrează la unison. Când nu mai există nici gând, nici spațiu între ei, dar fiecare este el, în același timp în el și în celălalt.

De fiecare dată când am experimentat astfel de trăiri, durerea rupturii a fost mult mai puternică decât energia primită. Asta pentru că o parte din mine înceta să mai existe. Ori o parte din persoana cealaltă. Deci care ar mai fi în acest caz scopul flirtului, al seducției și al jocului cuceririi?

Cum poți declara că iubești pe cineva atunci când nu faci altceva decât să-l seduci?

A, da… că am rămas datoare dintr-un post anterior: Scuză-mă că am încercat să te seduc și Mulțumesc că nu te-ai opus. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am știut să învăț de la tine. Orișicine ai fi tu.