of writting only for myself.

Azi mi s-a intamplat unul din cele mai deprimante lucruri posibile: o femeie in metrou mi-a facut observatie sa tac, cand incercam sa-i spun un banc unei colege, pentru ca sa poata ea sa citeasca in liniste! Si nu m-a deranjat neaparat faptul ca mi-a spus, ci cum a facut-o… m-a durut pana in strafundul sufletului, pentru ca nici macar nu vorbeam tare, pentru ca eram intr-o stare atat de depresiva incat ma apuca plansul la orice atac… real sau imaginar… pentru ca mi s-a intamplat si mie sa fiu cateodata intr-o asemenea stare incat sa ma enerveze orice voce din jurul meu… dar ceea ce a facut ea mi s-a parut cu adevarat nesimtire, pentru ca eu n-am indraznit sa-i spun nimanui niciodata asa ceva. Daca aveam chef sa citesc (ceea ce nu mi s-a intamplat decat de cateva ori si nu aveam nicio problema cu zgomotul de fond) sau aveam chef sa compun o poezie sau un post de blog, pur si simplu imi luam jucariile si ma mutam eu discret mai incolo… dar asta-i viata… cateodata mai ai nevoie si de cate cineva care sa-ti puna punctul pe i… si sa-ti demonstreze ca scopul tau in viata este unul mult mai inalt decat a incerca sa distrezi lumea prin a spune bancuri in metrou… si nici macar nu vorbeam tare… asta pentru ca aveam o stare de imi venea sa plang la orice atac real sau imaginar.