din seria Cartagena com Azucar.  
08.10.2005 (Credits go to Oskar)

There were times when “I dreamed about you” was enough.
Yet, how many dreams did I have so far? And how many guys did I dream so far?

There were times when “Some things never change. And I am one of them”.

But things did change… especially because people are not things… and they’ve changed a lot.

… de pe pantofii tai proaspat lustruiti, s-a atasat inexplicabil si iremediabil de blugii mei. Nu mai ai scapare, trebuie sa te insori cu mine.

A, ba nu, daca stau sa ma gandesc si mai bine, deja suntem casatoriti. Cum altfel ar  fi putut ajunge pantoful tau in contact cu blugii mei?

Dap. Doar dintr-un firicel de praf. Sau de matreata. Care ar fi putut la fel de bine sa sara de pe rama ochelarilor tai, pe rama ochelarilor mei.

E ca aia cu “nu exista asa ceva, taticule!”. Adica, pana nu te pune cineva fata in fata cu propria ta poveste, nici nu-ti dai seama cat de mult esti capabil(a) sa exagerezi…

There is creative reading as well as creative writing. (Ralph Waldo Emerson)

Desi, ar fi bine de analizat ce daune s-au produs intre timp datorita proceselor de constiinta care au facut implozie in capul meu )

Ma gandeam asa… ca oricat de pregatit ar fi “Pamantul” pentru a 5-a dimensiune, nu stiu cat de mult ar putea suporta creierele noastre. Faza e ca… oricat de mult am incerca sa cumulam anumite forte, incat sa producem un efect simultan, ajungem tot la secventialitate. Efecte care se produc mult mai repede decat inainte, exponential chiar, mai repede, dar tot in secventialitate.

Oare cat ar suporta un creier constient/ partial subconstient, sa creasca in frecventa, incat sa receptioneze schimbari intre variante posibile de viitor? Si sa poata crea actiuni posibile pentru a se alinia la acele variante?

Anyway… o poza cu “the new me”

si un desktop/iphone/ipad/whatever wallpaper pt fani. Sau fane )

“pentru ca nimeni nu-ti poate da o sansa – o data in viata” habar nu am ce vrea sa insemne asta, dar tocmai m-am trezit dintr-un vis foarte interesant. Sunt ultimele versuri, cu care am fost ramasa in cap, inainte sa ma intorc.

<Update> ceea ce ma face sa-mi amintesc de o alta fraza care mi-a ramas dintr-un vis de acum 4 ani: “you can be anyone you want, in your time frame”. Sau ceva foarte asemanator.

O petrecere, ca cea de Craciun, aproape toate persoanele importante din viata mea, torturi, prajituri, baloane etc. Apartamentul in care stau acum, ultimele mele zile de stat in el, inainte de a face o schimbare foarte importanta si pe termen lung. O persoana care la un moment dat a insemnat totul pentru mine… din habar nu am ce motive ceresti… am visat ca mi-am cerut iertare… si era inexplicabil de amabil si de handsome… Si parea ca intelege foarte bine tot ceea ce incerc sa-i spun, tot ceea ce este in sufletul meu.

Care, dupa ce m-a ascultat si mi-a prezentat-o pe iubita lui, mi-a spus un nume. Numele urmatoarei persoane, care ar trebui sa insemne totul pentru mine. In timp, ce-i drept… Ca si cum eu as fi doar o stafeta care trebuie predata mai departe… O simpla responsabilitate… Chiar daca aceasta persoana, in acest moment de timp si de spatiu, nu ma vrea in viata ei. Adica, a lui, ca e un el.

In orice caz, visul… ma rog, experienta, a fost incredibil de incarcata… m-am intors iar, exact la fel ca de fiecare data, cu semnalul dat de laptopul care porneste singur, din senin, doar ca sa se inchida, la 1-2 min dupa… Nu stiu de ce porneste singur… dar absolut de fiecare data cand am avut cate o experienta de genul asta, laptopul are cate un soc de resuscitare… Suna creepy, dar m-am obisnuit. Partea misto e ca si celalalt facea exact la fel. Indiferent de ora la care il inchid sa ma culc, indiferent de ora la care ma intorc din vis.

Anyway… Pentru cateva secunde raman conectata la acea energie si e sublim… totul straluceste in jurul meu, chiar daca e completa noapte… apoi, cand imi dau seama ca totul a fost doar o experienta onirica, si ca sunt din nou singura, la mine in pat, si complet pustie… Ma cuprinde o tristete imensa. Apoi imi amintesc ca asta e de fapt realitatea, viata mea reala, pe care trebuie sa mi-o construiesc si in care trebuie sa lupt sa merg mai departe. Nu aceea. Nu stiu ce e aceea… dar cert e ca e, undeva acolo.

Si pe masura ce mai trec minutele incep sa-mi revina amintirile din astralul respectiv.. as vrea sa le scriu pe toate, as vrea sa nu uit absolut nimic… As vrea sa ramana toate inregistrate undeva ca un film. Dar nu se poate. Si toate nu au fost decat un vis. Cateva secunde de activitate cerebrala extrem de intensa, un soc energetic care a produs conexiuni si legaturi pe care mintea constienta nu le poate face.

Iar laptopul.. E foarte posibil sa am virusi.. sau doar sa fie el setat de undeva, sa se inchida de tot, atunci cand este pe baterie si inchis brusc, in stand by.

Iar povestea din vis si versurile… sa fie doar, inca o concidenta, care sa ma lase din nou singura si pustie… O treapta. Nici nu-mi amintesc daca mi-a zis ca ma iarta… poate nu o va face niciodata, dar, eu am incercat. Cum am putut/stiut eu mai bine.

Acum ma duc iar la somn… dimineata, cel mai probabil, n-o sa-mi mai amintesc nimic, dar sunt sigura ca voi simti exact acelasi gol, fara sa-mi pot explica de ce. Voi mai da si un randament scazut la munca, din cauza ca mi-am stricat ritmul de somn.

Incepe sa ma doara capul, sa ma usture ochii si sa simt o incredibila senzatie de foame. As vrea sa ma duc sa vad daca acum imi merge netul…

Disclaimer: scris de pe telefon, intre 01:30 si 2:00 AM.

Iar trebuie sa sparg matricea in cautare de lumina… Realitatea asta e sfasietor de sufocanta… Noroc cu mine, care pot sa urc )

Tu asta, cu pancarta mare cu “Du-te dracu”, da-te un pic mai incolo ca n-am acum timp de joaca… Stiu, esti trist, dar asta-i viata. Viata ta, de marioneta, fara constiinta proprie.

Daca toti ar putea trece atat de repede, dintr-un univers paralel intr-altul… Cand de fapt, e foarte simplu: in loc sa mergi in directia timeline-ului, inainte, faci stanga. Sau dreapta. Si atat. Mergi si aici, inainte, pana simti tot. Stop.

-to be continued-

Update, pe la 21:00. Dap. Acum pot sa spun ca am o perspectiva ceva mai buna… Am gasit cheia care deschide poarta inainte. Sau intrerupatorul de unde se aprind lampioanele… Sau telecomanda care da drumul la aerul conditionat :d

Ma intorc. Dupa ce termin de vazut toate episoadele din sezonul asta de 2&1/2.

…dar foarte improbabil… pentru ca au trecut mai mult de 24 de ore de cand nu mai am conexiune la internet, ceea ce semnifica foarte clar ca apocalipsa e in prag.. nu stiu ce se va alege de mine cand voi fi terminat de vazut toate filmele de pe hardul lui fratimio si dupa ce voi fi desenat dinti negri tipilor (cu dantura pacatos de perfecta) ale caror poze am apucat sa mi le descarc in calculator de pe Facebook…

Anyway… A, da… inca o paranteza: in anul 1 de facultate, am fost cu Andrei (n.c. cel mai, si cred, singurul, serios iubit pe care l-am avut, care m-a bantuit ulterior in numele majoritatii tipilor pe care i-am placut si nu i-am avut…) la un C.E.R.F. sau ceva de genul, unde am castigat propriul meu domeniu .ro pentru un an. Atunci am inceput sa scriu online… numai ca abia de prin 2007 am inceput sa scriu serios si cu motivarea de a-mi depasi limitele prin asta… Pentru ca am fost incurajata, foarte subtil, ce-i drept, spunandu-mi-se ca ceea ce scriu eu nu are valoare pentru cititori…

Anyway… ca simt cum iar mi se urca sangele la cap… voiam de fapt sa scriu despre cum ma vad eu pe mine ca mama. Nu ma vad… Iar daca cineva mi-ar spune ca mi-ar sta bine si ca as fi o mama buna si ca m-ar vedea intr-o caznicie ideala cu respectivul sau cu respectiv, respectivul…cred ca as porni intr-un ras isteric si m-as tavali pe jos mai ceva ca un rand complet de mess cu emoticoane din alea care se tavalesc pe jos.

Si cum blogul meu oricum e citit foarte rar, iar in majoritatea cazurilor de persoane care “ma simpatizeaza” si ori fac misto pe tema respectiva cu prima ocazie in care ma vad in zona, ori imi reproseaza direct ca am postat despre… sau despre… intr-un mod in care nu le-a ajuns direct la inimioara… trag aer in piept si inchid paranteza patrata… pot sa scriu si despre cum vad eu relatia mea ideala. Dupa ce se va convinge toata lumea, careia ii sunt draga, ca pur si simplu, nu mai am nicio treaba cu barbatii.

Asa deci si prin urmare, pe la vreo 35 de ani asa, imi voi gasi partenera ideala si vom adopta un copil. Punct.

Sau poate m-au afectat prea tare cele 3 episoade la rand, din “Two and a half men”, vazute dupa aproape un an de abstienta. A, nu, aia e tot two and a half. And some more… And proudly counting.

Cea mai importanta parte din mesajul pe care l-am primit de la Diana ca autograf.

Cateodata uitam ca avem povesti interesante de spus si, poate, datorita persoanelor care fac parte din ele, nici nu mai avem curajul sa le spunem. Tu cum te impaci cu ideea ca cineva vrea sa fie lasat in pace, atunci cand impulsurile tale sunt in continuu de a-l/(a o) baga in seama?

Nici nu-ti dai seama de asta pana cand viata nu te pune fata in fata cu o persoana care nu vrea decat sa te bage pe tine in seama… sau poate nu are nimic cu tine, ci doar are nevoie de niste cunostinte pe care tu le ai, natural sau dobandite prin experienta. Si din entuziasm, iti umple dintr-o data profilul de Facebook cu like-uri si comentarii.  Si abia atunci incepi sa intelegi care este starea unei persoane care are pur si simplu nevoie sa fie lasata in pace, fara sa te superi din cauza asta.

Incepi sa intelegi ca lucrurile sunt mai complexe decat pot parea la prima vedere si ca oamenii chiar au nevoie de liniste, ei singuri, cu gandurile lor. Cu cat stiu mai multe despre viata, cu atat au mai multa nevoie sa fie singuri. Eu, cel putin, sunt cam disperata la capitolul asta, in ultima perioada. Astept ceva mai rau ca painea calda, un weekend, ca asta, in care sa pot sa fiu eu cu mine si atat. Nu am nimic cu fratimio, pentru ca locuim impreuna, doar ca uneori am nevoie si eu de o sora mai mare. Sau, pur si simplu, doar sa fiu lasata in pace.

Iar oamenii care vor sa fie lasati in pace, daca sunt ca mine… de fapt nu vor sa fie lasati in pace. Vor sa simta ca esti acolo pentru ei si numai pentru ei… cand e vreme buna, cand e vreme rea, cand e masa plina, cand e masa goala… eu sunt si foarte geloasa, spre exemplu… Si posesiva. Mai ales cu oamenii, care, din cand in cand imi cer ajutorul, iar atunci cand nu il am sau nu mai am putere sa il dau, se duc in secunda urmatoare si-l cer din alta parte. Eu nu prea stiu jumatati de masura. Eu nu stiu sa iubesc liber, oricat de mult as incerca sa ma conving de asta… esti cu mine sau nu esti cu mine.

Nu am absolut nimic cu persoana in sine, doar ca, o data ce m-am atasat de cineva, ma atasez foarte puternic. Si daca m-ai ranit in vreun fel sau altul, chiar daca ma fac a doua zi ca “n-am nimic” si imi vad de ale mele, la o zi sau la doua zile dupa, incep sa-mi dau seama cat din mine s-a pierdut, pentru ca demnitatea nu mi-a mai permis sa-mi cer partea investita inapoi. Ultima oara cand am rupt totul brusc si am plecat evitand un conflict, convingandu-ma ca ”nu s-a intamplat nimic”, incercand sa-mi cumpar noul telefon mobil, m-am trezit ca dau adresa unde am locuit acum 4 ani, in loc de cea prezenta…

Am avut o prietena foarte buna in liceu, Madalina. In primii 2 ani de stat in aceeasi banca eram de nedespartit. Sau asa vedeam eu lucrurile. Pana cand, Madalina n-a mai avut rabdare cu mine… si a inceput sa-si caute raspunsuri la intrebari, in alta parte. Mi-e foarte dor cateodata de Madalina… Mi-e la fel de dor si de Diana. Fosta, Popa. Vecina mea de pe scara cealalta cu care imparteam aproape orice. Care n-a mai vorbit cu mine o saptamana cand i-am stricat manerul unei rachete de badminton, din neatentie (sau poate din faptul ca nu am stiut sa tin la acel lucru, cum o facea ea)… atunci am aflat cat de dur poate sa fie Marte in Scorpion cand e suparat…

Revenind, eu nu stiu “azi suntem doar colegi, dar ieri am uitat ca am intrecut masura”. Indiferent de domeniul in care ma desfasor. Si oricat m-am straduit, n-am reusit niciodata sa inteleg ce implica a fi “doar colegi”. Noroc ca n-am decat 28 de ani… privind de la 50 de ani, as putea spune ca viata mea abia incepe.

If the writing is honest it cannot be separated from the man who wrote it. (Tennessee Williams)