De la o vreme parca tot atrag bebelusi… primul a venit la munca, Marti. O ea. O cunosteam de cand nici nu se decise bine sa vina Apoi, Joi, in parc, in timp ce stateam rezemata de un pom si scriam, cuprinsa de febra creatiei, un bebe a venit la mine.

Eram incremenita. I-am zambit din suflet, poate acesta a fost motivul pentru care s-a apropiat. A stat putin in spatele meu, observand si contempland. Apoi a plecat. Ma gandeam ca imi plac foarte mult copii care fac asta. Vin, se uita adanc in ochii tai, nu spun nimic, doar iti observa fiecare miscare si apoi pleaca. Imi par foarte intelepti.

Dar astazi, lectia mea a fost ceva mai dificila.

Dupa ce am dat cateva ture cu bicicleta prin cartier, am dat o tura si pe platforma ce inconjoara lacul. Am ajuns pana la insulita, mi-am amintit de niste poze vazute pe fb acum ceva vreme ) am dat roata si m-am intors, culegandu-mi musculitele de pe parbriz. Adica, de pe ochelari.

Apoi m-a atras o banca. M-am asezat pe ea si numaram pasarile care traversau cerul. Pe bune… Este singurul lucru pe care mai pot sa-l fac. Sa visez variante de viitor nu mai pot, sa-mi imaginez ca sunt altcineva si ca fac altceva si sa traiesc intr-o lume de fantezie, nu mai pot. Adica pot, dar nu mai am voie… sau trebuie sa spun lucrurilor pe care le fac, exact pe nume, pentru ca altfel, fac greseli. De vineri dupa-amiaza, greselile mele sunt la un alt nivel… dar revin despre asta, candva.

Acum, despre Alexia. Fetita de 1 an si 8 luni care a plecat de la banca unde statea cuminte cu mamica ei si a venit pe banca mea. Acum imi aduc aminte cand eram cu Marian la mare, in 2007, si tot rasfata un bebe din vecini, imbracat doar cu o bascuta de culoarea cerului… dar n-a trecut mult si l-a avut pe al lui Anyway… : oftat prelung:

Alexia e o fetita foarte dulce, dar la fel de inteleapta. In timp ce mamica ei ii povestea despre tantarul rau care o musca daca nu e cuminte (avea vreo 3 urme pe picioruse) ea se uita la mine, ma studia, si dintr-o data a zis “Da” si a inceput sa zambeasca. Nu m-am putut abtine din ras si i-am zis si eu, “Da, nu?” Adica m-a surprins faptul ca a inteles ca era o gluma…

Cand eram mai tanara ) mi-era mai usor sa ma port cu copiii. Am un frate, totusi, am crescut cu el de cand nici nu era. Dar nu intelegeam cum sta treaba. Acum, mi-e incredibil de greu sa relationez cu ei. Sunt atat de dulci si de dragalasi si de inocenti incat mi-e imposibil sa reactionez in alt fel decat sa-i incurajez sa faca orice vor. Ii apar, daca vad ca au tentative sa bage piciorusul la spite sau sa cada de pe banca… in rest nu pot sa fac absolut nimic altceva. Probabil asta ar trebui sa faca o mami.

Ideea este ca de la o vreme tot atrag bebelusi. Am inteles, e modul destinului de a-mi spune ceva. Problema e ca nu prea stiu cum sa atrag si taticul. Sau poate il atrag, dar nu stiu sa-l pastrez. Sau poate el doar sta, pe o banca, in verdeata, langa fantanile arteziene… dupa o saptamana de tertipuri care mai de care si ma asteapta pe mine sa fac toata treaba de cucerire. Aparent :D Sau poate doar visez. Din nou… la un alt nivel. Pana intr-o zi cand o sa-l vad de-a dreptul cu alta sau cand o sa se sature de asteptat si o sa ma ia de mana… sa mi-o ceara.

Am fost manipulata, din nou, de destin… am reactionat la niste stimuli de origine materna, doar ca sa ma trezesc, cu sufletul complet furat, de brate paterne.

Un post din seria – cu apa pan’la gat si tot nu vad mareea…

Cel mai mult imi e frica de materializarile in plan real – ale unor vise – cu o viteza ceva mai mare decat am eu capacitatea de a-mi pregati bagajul si de a ma arunca la drum…

Pentrui cei caqre sustine axamenul.

Ma irita, pur si simplu. In cel mai arhetipal mod cu putinta. Si cu cat ma irita mai tare si simt ca sunt impinsa de la spate cu un val pe ochi, cu atat ma impotrivesc si mai mult.

Ca sa dau totusi o nota de claritate acestui post, mentionez ca atunci cand m-am mirat eu ”dar aveam impresia ca-ti place teatrul”, cineva mi-a raspuns zambind si facand cu ochiul: “toata viata e un teatru”.

Adica mi-am dat seama ca o invitatie scrisa fara greseli de ortografie are mai multe sanse sa aiba efectul dorit )) Asta, daca nu cumva, efectul era cu totul altul.

Dar ce e si mai amuzant: impedimentul cel mai mare pe care l-am reclamat atunci, acum… inca ar exista cateva sanse sa nu mai fie. In rest, absolut nimic altceva nu s-a schimbat. Sau, ba da, s-a schimbat ceva la aspectul meu fizic: am cu vreo 10 kg mai putin si parul mult mai lung.

Adica, datorita Sinergiei anului 2012…

am gasit solutia mai devreme de count down! Si, de acum inainte, lucrurile nu pot evolua decat in si mai bine.

PS. I wish you all the luck, be positive and don’t forget to smile!!!!

Am scris undeva mai jos despre excelenta mea in a-mi crea monologuri in loc de dialoguri… acum mi-am dat seama ca nu e nevoie nici de un piedestal, nici de a fi pierdut in adancul oceanului… ci e vorba doar despre faptul ca traim in universuri paralele. De la un anumit punct al interactiunii, in sus, procesul de give-and-take pur si simplu nu se mai sincronizeaza.

De vreo 2 zile, intermitent, ce-i drept (adica intrepatrunse de altele) imi vin in minte fragmente din niste dialoguri ceva mai vechi. Cuvinte foarte simple, la prima citire, dar care, de fiecare data cand se intorc in capul meu, apar cu un cu totul alt sens. Aceleasi fraze, dar parca luminate diferit, de unde diferite ale spectrului, in functie de… in functie de… inca nu am reusit sa-mi dau exact seama.

Damon Salvatore, pe patul de moarte, mi-a patruns la suflet . Am inceput sa ma gandesc inca o data, si de aceasta data in cel mai sincer mod cu putinta, ca regret ca am pierdut o anumita persoana din viata mea. Dar pur si simplu nu vad alta cale, pe care as fi putut sa o urmez atunci, cu experienta de viata pe care o aveam.

Regret ca am pierdut-o, dar… poate ca asa e cel mai bine. Nu as fi avut loc in capul meu pentru a dezvolta atatea obsesii simultan, oricum  Mai trebuie sa am loc si pentru mine. Glumesc. Am descoperit ca am devenit mult prea superficiala, din punct de vedere social…

Din frica de a nu mai suferi, nici nu ma mai apropi de nimeni, ci lansez modul “detasare completa”. In primul an, abia am reusit sa-mi dau seama ce se intampla cu mine… in al doilea, am avut prea multe activitati incat nu am avut timp sa realizez ca-mi lipseste ceva. In al treilea an… deja lipsa devine una acuta. Dar zidul construit in jurul meu deja e prea inalt ca sa-l mai poata dobori cineva care nu era deja in interior, cand am inceput constructia lui.

Somn usor.

Your faithful mirror, to the duty. Again.

… despre iubire, despre libertate… despre asumarea responsabilitatii pentru toate “te iubesc-urile” pe care le-am spus la viata mea… primind mai putin de jumatate inapoi.

Chiar daca pe moment nu realizez si o spun dintr-o stare de euforie, pe termen lung incepe sa doara faptul ca nu am reusit sa creez acelasi sentiment in celalalt. Sau, chiar daca l-am creat, nu l-am primit inapoi. E ca in versurile lui Enrique – “i want to know if what i’m doing is right”.

Cred ca exagerez acum… poate ca starea asta doar face parte din depresia post-Venetia. Dar, oricat de eliberator ar fi pe moment, cand realizezi ca esti prins intr-un simplu monolog, si a doua oara, si a treia oara etc… incepi sa te intrebi daca nu cumva chiar esti urcat pe un piedestal la care nu mai ajunge nimeni… sau zaci undeva pe fundul oceanului, pe langa epava Titanicului…  si numai Neptun e de vina pentru asta.

E ciudat cand dintr-o data vezi ca se apropie 2 oglinzi de tine: una din fata si una din spate… oriunde de intorci, te vezi doar pe tine, din toate unghiurile… intr-un simplu si continuu monolog. Asta pentru ca, un dialog, constructiv… necesita… 2 persoane.

Oare ce isi pot spune fata in fata 2 oglinzi, una alteia? Cred ca un pahar de lapte cald m-ar linisti. Sau un ceai… ca lapte am uitat sa cumpar.

Nu am realizat asta pana acum, dar incep sa-mi dau seama cat de greu este sa te faci cu adevarat iubit/a, de la o anumita varsta inainte, chiar si daca cel mai des compliment pe care l-am primit a fost “ai ochi frumosi”.