Despre 67 de @ și vise plăcute

Azi dimineață m-am trezit cu un chef nebun de germană, dar, după ce am deschis manualul și am dat o fugă prin caietul de exerciții, mi-am dat seama că nu-mi mai place deloc primul capitol și că ar fi mai intersant să trec la al doilea, intitulat “Sprich mit mir!”. Și, obișnuită fiind deja, se pare că e suficient să iau contact cu două-trei cuvinte, ca apoi să-mi declanșeze o avalanșă de gânduri.  

Citisem acum câțiva ani, pe unul din blogurile Dianei, despre acele visuri pe care ni le facem la un moment dat, dar, probabil, din cauza luptei (uneori, prea dure) pe care o ducem pentru a le face realitate, începem să renunțăm la ele, ca, apoi, să descoperim că nu vor ele să renunțe la noi. Și începem să fim martorii unor comploturi ale universului, menite să ne încurajeze, să luptăm în continuare pentru ele.

Și așa mă gândeam să dezbat subiectul numit “small-talk”. Acel talk, care de obicei se întâmplă cu prietenii la un suc, la o bere… la un party… pe bancuța capitonată, după un spectacol reușit etc. Acel talk, pe care îl începi din reflex, din inerție, iar, până să îți dai seama, discuția ajunge să predomine asupra unor subiecte pe care nici nu ți-ai fi imaginat că le poți dezbate… atunci și acolo. Acel “small-talk” din care, de multe ori, nici nu faci parte, fiind vorba doar de niște discuții răzlețe, care se petrec în jurul tău, în mijloacele de transport în comun sau pe banca de lângă, din parc, într-un moment de timp și de loc, în care, cu 10 minute înainte, nici nu existai.

Mă mai gândeam la acele replici pe care le primești (sau le dai) din reflex, la anumite sugestii, apropo-uri, insinuări, doleanțe etc., care, în majoritatea cazurilor, rămân uitate într-un sertăraș al minții, și, dacă ai noroc, peste ani, încep să iasă la suprafață și începi să te intrebi cum de ai ajuns în locul în care ai ajuns, un loc în care nu ți-ai dorit niciodată să fii. Sunt replici care ies atât de natural și atât de bine, pentru prima oară, de ai impresia că au tot fost repetate și răz-repetate.

Ca să mă fac și mai clară, e vorba de… Inceptions. De acele momente în care ești extrem de deschis, orice idee venită din exterior, bună sau rea, fiind liberă să pătrundă acolo, în mintea ta, și să înceapă să dea roade. Și ajungi să faci schimbări în viața ta, să fii mândru de realizările tale, care, sperai tu, erau doar ale tale, fără să realizezi că, de fapt, ai fost condus sau impins de la spate… sau, poate chiar, dus de nas.

Sunt rare momentele, în care, după o stare de euforie, cauzată de o beție de aplauze, te trezești și realizezi că ceea ce s-a schimbat în viața ta a fost în deplină concordanță cu planurile și cu visurile tale și că totul în jurul tău este exact la fel cum ți-ai dorit să fie. Te trezești tot tu, singur, în patul tău, în camera ta, iar toate lucrurile care te înconjoară îți sunt familiare. Nu ai pierdut nimic, nu ai câștigat nimic, doar ai transformat, în timp, o energie pe care ai primit-o… în ceea ce ți-ai dorit cel mai mult să fii, și anume, mai frumos: fizic, psihic, spiritual. Adică, mai iubit. 🙂

Și mi-a mai plăcut ceva la Inception: posibilitatea de a-ți proteja propriul subconștient, pentru a fi mai puțin susceptibil la a fi manipulat, prin analizarea cât mai atentă a detaliilor universului care te înconjoară. Știu că am un blog online, știu că am scris foarte multe lucruri în el despre mine, despre modul cum gândesc, despre modul cum reacționez la factorii din exterior, despre ceea ce-mi place și care sunt visurile mele. Mai am momente de răgaz când mă mai uit în urmă și mai citesc și, ba mai descopăr o greșeală, ba mă mai minunez de câte o idee, pe care, se pare că am avut-o la un moment dat și undeva am pierdut-o. De ce am făcut asta? De ce scriu online? Pentru simplul fapt de a obține ca realitatea care se desfășoară în jurul meu să-mi fie cât mai familiară. Să simt că oamenii din jurul meu au făcut deja acel “halfway” până la mine și că nu mai e nevoie de introduceri, tatonări, jocuri etc.

Buun… că tot am bătut câmpii 7 paragrafe, să trec la subiect: aseară am avut un spectacol in Caffe Tabiet. O cafenea, în care, accesul mi-a fost la un moment dat… amânat. De soartă. Dar țin să spun că m-am îndrăgostit la prima vedere de acel loc. De loc sau de atmosfera de spectacol și de costumele pe care le purtam. De costume sau de oamenii pe care i-am avut în jurul meu pe scenă. De scenă sau de oamenii pe care i-am avut în primul rând în public. De public, de melodia care cânta în boxele de la parter când am coborât, la un moment dat, înainte de spectacol. De faptul că Salonul Alb, așa cum era el împodobit aseară, mi-amintea de sala din casa de la țară în care mi-am petrecut copilăria.

De faptul că am zis că-mi voi face nunta acolo. De faptul că m-am jucat în continuare cu această idee, pentru că mi-a plăcut foarte mult acest rol, deși, ideea nu a fost a mea, ci a ta. Sau a lui. Sau a ei.

Tuturor vă mulțumesc și, pentru că spectacolul abia cum s-a terminat, mă înclin! 😉

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s