Deci se poate :)

Ieri am fost la “Carolina și Poneiul”. Prima piesă de teatru cu copii, pe care am vazut-o live, care s-a derulat mult mai bine decât mă așteptam, ceea ce mă face să cred că am subestimat, în mintea mea, mintea unui copil. Fiecare actoraș m-a atras într-un fel al lui și abia aștept să-i mai văd în continuare, căci mi s-ar rupe sufletul dacă nu i-aș mai vedea. Mai ales pe Nadia, pentru că, într-o anumită măsură, m-am văzut pe mine în ea. Iar Maria… Maria e pur și simplu: IREAL de talentată. Atât de bună, încât mă face să-mi fie rușine de mine. 🙂

Nadia m-a atras într-un mod fascinant, ceea ce mi-a părut rău la un moment dat, în timp ce se afla pe scenă, pentru că, neexistând proiectoare, actorii puteau vedea publicul și reacțiile lor… și aveam impresia că era mai atentă la mine (sau mă rog, hai să nu exagerez, mămica ei era pe aceeași direcție) decât la regizor. Mi-a plăcut de ea pentru că și-a înghițit durerea și lacrimile, cauzate de acel mic incident din culise, și a mers în continuare!

Eu, probabil, dacă aș fi fost în locul ei, aș fi renunțat complet. De fapt, chiar am renunțat de prea multe ori, complet, poate și datorită faptului că, la vârsta ei, mereu am simțit lipsa părinților mei la serbările de la cămin. O impresionantă lecție de viață, pe care am primit-o de la un copil de 5 ani 🙂 (rog să mă scuze dacă n-am apreciat corect vârsta). Deci, mergem înainte… oriunde o fi acel înainte.

De fapt, am început acest post pentru că voiam să scriu despre ce am visat azi-noapte, dar simțeam nevoia și de o introducere. Nu e un vis nou, doar că mi se pare interesant să-l povestesc. Mă rog, o parte din el, pentru că nu-mi mai amintesc toate scenele suficient de clar încât să le reproduc în cuvinte.

Se făcea că eram prin Paris.. nu mai știu cum ajuns acolo, dar parcă aș fi locuit o perioadă destul de lungă în casa unor persoane… poate că era familia mea de acolo… sau poate, e doar o impresie mentală care mi-a rămas din scurta și recenta mea călătorie peste hotare. Ideea era că știam că am o mașină, dar nu mai reușeam să-mi amintesc unde am parcat-o. Știam că trebuie să găsesc o mașină albă (un Logan, chiar) și mă plimbam așa pe străzi, cu cheile în mână, apăsând pe buton, așteptând să văd unde piuie. Nimic nou, până acum. Adică m-am mai visat de multe ori în această ipostază. Și tot mergând așa, pe străzi, la un moment dat trebuia să cobor un fel de prăpastie, pentru că văzusem eu în vale că sunt multe mașini… și pe măsură ce coboram, mașinile respective se transformau în niște luminițe colorate, care parcă formau un fel de marcaj… iar acum îmi dau seama, că ar fi putut chiar să marcheze pista de decolare/ sau de aterizare, a unui avion.

La un moment dat, nu cred că am coborât toată prăpastia, când mi-am dat seama că jos e doar o himeră și că trebuie să mă întorc… în sus. Și, uitându-mă acum în sus, dealul respectiv părea să aibă un grad de înclinare mult mai mare decât am perceput la coborâre… un fel de 70° așa… și era alunecos, acoperit cu un strat de nisip sau pământ… tot încercând să urc, așa în viteză, înfigându-mi tălpile de la adidași în nisipul care se prăvălea la vale, am căzut și parcă m-am dus și eu în alunecare, un metru-doi, în jos. Aș fi putut să mă las să alunec iar până jos, dar nu știu cum am găsit forța în acel vis și m-am ambiționat și am urcat până sus. Aici mă aștepta o prezență feminină… nu știu ce voia de la mine, dar nu prea-mi convenea prezența ei. Cert e că, voia ceva de la mine.

Știam că trebuie să merg înainte, aveam cheile de la mașină strânse bine în mână, dar am observat că am pierdut 2 cutiuțe negre în spate. Prima, cea mai de la vale, era tocul meu cu ochelarii. A doua, cea de mai sus, era carcasa (neagră) a unui CD sau a unui DVD… dar față de care eram așa de atașată încât am riscat, am făcut doi pași înapoi și l-am luat, ca să observ, apoi, că prăpastia dispăruse, acum fiind doar nisip, dar pe loc drept. De ochelari nu mi-a păsat… simțeam că doar pentru ei nu merita să mă mai întorc.

Și rămânând acolo sus, care acum nu mai era sus, ci era doar normal, prezent, cu cheile de la mașina pe care încă trebuia să o caut, cu carcasa neagră, pe niște săndăluțe bej cu toc și cu un plovăraș, de aceeași culoare, pe deasupra, m-am trezit. Și nu pentru că s-a terminat visul, ci pentru că pur și simplu nu mai aveam ce să caut în el. 🙂 Metaforic, vorbind.

Update: am descoperit ce jucărie era în oul Kinder: un avion! 🙂 Și am descoperit și la ce se poate aplica “29:00“.

Advertisements

One thought on “Deci se poate :)

  1. Pingback: Am gasit Lo…licopterul « Exercising my Creativity

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s