Ma uitam in urma pe blog, crezand ca am evoluat intr-un fel sau altul… dar din pacate nu. Ma uitam in urma, ajungand chiar cu vreo 11-12 ani in urma si simt ca nu am evoluat absolut deloc.

Imi cer iertare, daca, prin ceea ce incerc sa cred ca e pura creativitate, pe acest blog, nu fac decat sa ating anumite corzi care pliaza spatiul si timpul… si ranesc, prin void-uri de energie, in directii in care nici macar nu ma asteptam. Din nou.

“My life has become an ordeal; other people’s laughter is hurting my ears”.

Si ceea ce simt acum nu e nici macar depresie, ci e o ura interioara… un sentiment de completa neputinta. As avea nevoie de mult mai multi ani pentru a obtine ceea ce mi-am propus, avand in vedere viteza cu care realitatea din jurul meu reuseste sa constientizeze lucrurile care s-au schimbat.

Si totusi, mai am momente cand vad viitorul… dar, din pacate, sau din fericire, pe al meu nu reusesc sa il vad niciodata suficient de clar. Atunci cand ajung sa ating, pentru un scurt moment, certitudinea ca am un viitor stabil intr-o anumita directie, apare ceva care imi spulbera tot si ma obliga sa recladesc.

Acum nu mai pot sa fiu decat la cel mai jos nivel… la care pot sa cobor… la nivelul dintre realitate si visare. Cel mai jos sau poate cel mai sus… In rest, totul raneste, intr-un fel sau altul.

In concluzie, nu stiu daca acea carte mi-a schimbat viata prin ea insasi sau prin faptul ca a aparut in viata mea intr-un moment in care nu vedeam sensul anumitor evenimente.

In the end, I’ll have to let them go. I have so many things to let go that I don’t even know from where to start and where will it still be me after letting everything go… perhaps, I’ll be everything and yet I’ll be nothing. Perhaps… hmmm, I seem to remember having travelled this path some years ago!! It ended just when another one started…

And then, they’ll all go… in cycles.