Sa ai mereu incredere in tine si in povestea ta.

Cea mai importanta parte din mesajul pe care l-am primit de la Diana ca autograf.

Cateodata uitam ca avem povesti interesante de spus si, poate, datorita persoanelor care fac parte din ele, nici nu mai avem curajul sa le spunem. Tu cum te impaci cu ideea ca cineva vrea sa fie lasat in pace, atunci cand impulsurile tale sunt in continuu de a-l/(a o) baga in seama?

Nici nu-ti dai seama de asta pana cand viata nu te pune fata in fata cu o persoana care nu vrea decat sa te bage pe tine in seama… sau poate nu are nimic cu tine, ci doar are nevoie de niste cunostinte pe care tu le ai, natural sau dobandite prin experienta. Si din entuziasm, iti umple dintr-o data profilul de Facebook cu like-uri si comentarii. 😀 Si abia atunci incepi sa intelegi care este starea unei persoane care are pur si simplu nevoie sa fie lasata in pace, fara sa te superi din cauza asta.

Incepi sa intelegi ca lucrurile sunt mai complexe decat pot parea la prima vedere si ca oamenii chiar au nevoie de liniste, ei singuri, cu gandurile lor. Cu cat stiu mai multe despre viata, cu atat au mai multa nevoie sa fie singuri. Eu, cel putin, sunt cam disperata la capitolul asta, in ultima perioada. Astept ceva mai rau ca painea calda, un weekend, ca asta, in care sa pot sa fiu eu cu mine si atat. Desi, uneori am nevoie si eu de o sora mai mare. Sau, pur si simplu, doar sa fiu lasata in pace.

Iar oamenii care vor sa fie lasati in pace, daca sunt ca mine… de fapt nu vor sa fie lasati in pace. Vor sa simta ca esti acolo pentru ei si numai pentru ei… cand e vreme buna, cand e vreme rea, cand e masa plina, cand e masa goala… eu sunt foarte posesiva. Mai ales cu oamenii, care, din cand in cand imi cer ajutorul, iar atunci cand nu il am sau nu mai am putere sa il dau, se duc in secunda urmatoare si-l cer din alta parte. Eu nu prea stiu jumatati de masura.

O data ce m-am atasat de cineva, ma atasez foarte puternic. Si daca m-ai ranit in vreun fel sau altul, chiar daca ma fac a doua zi ca “n-am nimic” si imi vad de ale mele, la o zi sau la doua zile dupa, incep sa-mi dau seama cat din mine s-a pierdut, pentru ca demnitatea nu mi-a mai permis sa-mi cer partea investita inapoi. Ultima oara cand am rupt totul brusc si am plecat evitand un conflict, convingandu-ma ca “nu s-a intamplat nimic”, incercand sa-mi cumpar noul telefon mobil, m-am trezit ca dau adresa unde am locuit acum 4 ani, in loc de cea prezenta…

Am avut o prietena foarte buna in liceu, Madalina. In primii 2 ani de stat in aceeasi banca eram de nedespartit. Sau asa vedeam eu lucrurile. Pana cand, Madalina n-a mai avut rabdare cu mine… si a inceput sa-si caute raspunsuri la intrebari, in alta parte. Mi-e foarte dor cateodata de Madalina… Mi-e la fel de dor si de Diana. Fosta, Popa. Vecina mea de pe scara cealalta cu care imparteam aproape orice. Care n-a mai vorbit cu mine o saptamana cand i-am stricat manerul unei rachete de badminton, din neatentie (sau poate din faptul ca nu am stiut sa tin la acel lucru, cum o facea ea)… atunci am aflat cat de dur poate sa fie Marte in Scorpion cand e suparat…

Revenind, eu nu stiu “azi suntem doar colegi, dar ieri am uitat ca am intrecut masura”. Indiferent de domeniul in care ma desfasor. Si oricat m-am straduit, n-am reusit niciodata sa inteleg ce implica a fi “doar colegi”. Noroc ca n-am decat 28 de ani… privind de la 50 de ani, as putea spune ca viata mea abia incepe.

If the writing is honest it cannot be separated from the man who wrote it. (Tennessee Williams)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s