Despre puterea, de a fi singur

… despre iubire, despre libertate… despre asumarea responsabilitatii pentru toate “te iubesc-urile” pe care le-am spus la viata mea… primind mai putin de jumatate inapoi.

Chiar daca pe moment nu realizez si o spun dintr-o stare de euforie, pe termen lung incepe sa doara faptul ca nu am reusit sa creez acelasi sentiment in celalalt. Sau, chiar daca l-am creat, nu l-am primit inapoi. E ca in versurile lui Enrique – “i want to know if what i’m doing is right”.

Cred ca exagerez acum… poate ca starea asta doar face parte din depresia post-Venetia. Dar, oricat de eliberator ar fi pe moment, cand realizezi ca esti prins intr-un simplu monolog, si a doua oara, si a treia oara etc… incepi sa te intrebi daca nu cumva chiar esti urcat pe un piedestal la care nu mai ajunge nimeni… sau zaci undeva pe fundul oceanului, pe langa epava Titanicului…  si numai Neptun e de vina pentru asta.

E ciudat cand dintr-o data vezi ca se apropie 2 oglinzi de tine: una din fata si una din spate… oriunde de intorci, te vezi doar pe tine, din toate unghiurile… intr-un simplu si continuu monolog. Asta pentru ca, un dialog, constructiv… necesita… 2 persoane.

Oare ce isi pot spune fata in fata 2 oglinzi, una alteia? 😀 Cred ca un pahar de lapte cald m-ar linisti. Sau un ceai… ca lapte am uitat sa cumpar.

Nu am realizat asta pana acum, dar incep sa-mi dau seama cat de greu este sa te faci cu adevarat iubit/a, de la o anumita varsta inainte, chiar si daca cel mai des compliment pe care l-am primit a fost “ai ochi frumosi”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s