What is holding you back?

Chiar exista cineva capabil sa te ajute sa-ti cari bagajul, doar ca sa pleci, fara sa se uite la tine cu lacrimi in ochi? Fara sa-si ia la revedere? Sunt facute si imbratisarile de despartire cu un sens. Altfel ramai legat in urma, cu un elastic invizibil si nu stii de ce. Sau de cine.

In ultima perioada am descoperit ca pentru ca un om sa gandeasca pozitiv si sa mearga inainte, trebuie intai sa ajunga cat mai adanc, in fiinta lui, ca sa poata sa se ridice cu totul. Sau cat mai jos, nu stiu exact cum sa ma exprim. Ca si cum ai avea o fusta lunga, o trena etc, ca sa poti sa mergi inainte fara sa te impiedici, fara sa-ti calce cineva pe ea, trebuie intai sa o ridici si sa o aduni. Apoi sari. Cu totul. Neimpiedicat(a) si nesilit(a) de nimeni.

Initial nu voiam ca acest post sa aiba conotatia pe care o are. E evidenta, nu are rost sa o spun pe nume. Doar ca eu nu ma pot detasa de trena mea. Oricat as incerca. Daca se agata cineva de ea, ma uit inapoi, apoi astept, pana ce vad eu ca i-a dat drumul. Sau se intampla sa nu se agate singur. Si sa aiba si el(ea) trena lui(ei)… si te lupti inainte tragand atat de multe dupa tine… spargi in piatra seaca, tuneluri care nici nu au fost visate, daraminte inchipuite.

Sau te intorci cu totul. Te intorci, privesti in urma, vezi ca totul e curat, e verdeata, sunt numai cupluri care se iubesc si iti ureaza si tie acelasi lucru. I’m a ghost. And I have no idea where to go. Spiritually speaking. The Heaven is full already. Si tu nu ai trait 100 si nu stiu cati ani, ca Stefan Salvatore. Dar poate pana voi ajunge la sfarsitul sezonului voi intelege mai multe. Nu a fost niciodata legat de ce raspunsuri primesc, ci de “de ce” si “cand” am pus intrebarile. Intotdeauna mi-am dorit ca cineva sa poata sa ma inteleaga. Pentru ca sunt mai complexa decat ma pot cuprinde eu, dintr-o singura privire.

“Nu te-am incurajat niciodata, in niciun fel.”

E adevarat. My Stefan Salvatore, care se numeste altfel, nu m-a incurajat niciodata, in niciun fel. Ba mai mult, cateodata am simtit ca imi pune bete in roate intentionat. Din razbunare… poate fata de alte fiinte (in)umane care l-au ranit inaintea mea.

Totusi, mai am 6 zile la dispozitie sa descopar daca nu cumva aceasta este o minciuna. Poate m-a incurajat la unele lucruri si nu am reusit eu inca sa-mi dau seama. Sau poate ca sunt doar parte din acei “unii oameni” care iti inspira doar mila. Dar cand/daca voi pleca, cu adevarat, nu ma voi mai intoarce niciodata. Sau, in niciun caz, nu pentru tine. Nu ma mai pot zbate cu cutitul in rana. O recunosc, m-ai ranit, nu se mai poate schimba nimic, plec sa-mi vindec rana. Dar nu se va vindeca, doar se va inchide la suprafata. Si cand va gasi altcineva acelasi punct sensibil, ma va distruge cu totul. Si voi avea nevoie de un alt trup. Mai puternic.

Sunt unele emotii, unele trairi, care doar sunt. Nu le poti atasa de nimeni si nu le poti atribui nimanui. Nu poti obliga pe nimeni sa accepte propriul tau bagaj. Din viata asta sau din vieti anterioare. Dar, pe masura ce cresc mai mult, imi dau seama ca totul este legat doar de viata asta. Ce a fost in vietile anterioare, s-a incheiat acolo. Cat despre bagaj, inca trebuie sa inteleg de ce sunt oameni dornici sa te ajute sa ti-l cari pe al tau… poate pentru ca al lor e deja prea mare si nu se mai pot misca din loc?

I wish I would be married. It would make my life in the distance a lot easier. A round goldish ring on my finger and no one will ever have wrong expectations about me.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s