Am înţeles de ce viaţa e suportabilă

Tocmai am citit “Mansarda la Paris cu vedere spre moarte”. M-am inselat. Mai exista inspiratie si in contemporan.

De vineri seara ramasesem blocata in unele din poeziile lui Eminescu. Si in studiul hartii lui astrale, care nu se stie exact cat de exacta e.. Am recitit Luceafarul si mi-am amintit ca in liceu era necesar sa-l invatam pe tot pe de rost. Apoi mi-am amintit de o fetita de 3 ani, care il spune pe tot dintr-un foc, intr-un filmulet pe youtube… Capacitate datorata faptului ca fetita e un geniu sau ca parintii ei sunt inconstienti?

Ma rog, pe scurt, nu mi se pare corect ca pe mine sa ma atraga literatura doar asa, in stil maraton de vreo 2-3 zile, o data la un an, fara vreo dorinta nemaipomenita de a ma apuca sa memorez si sa reproduc ceea ce citesc. Poate ca, in primii 25 de ani din viata asta, inca traiam sub influenta unei vieti anterioare, calauzita de o stare de implinire spirituala acumulata anterior, si nu am considerat ca aveam nevoie sa ma cultiv, intr-un mod proactiv. Dar uite ca in viata asta imi e menit sa traiesc mai mult si acum incep sa resimt anumite goluri, in rezonanta cu anumite persoane, victime ale afectiunii mele platonice.

Ma intreb de ce nu m-a interesat niciodata in mod special, Cioran. Acum ca am aflat, din aceasta piesa de teatru, ca operele sale sunt medicamente pentru unele categorii de oameni, predispusi la anumite excese de natura transcendentala 😀 Ma intreb de ce m-au atras mai mult conjunctiile planetare, retrogradarile (in aparenta) si casa a XII-a din sinastrie si nu numai…

Cateodata e rau sa ai si prea multa memorie, pentru ca ti se intiparesc foarte adanc in minte lucruri pe care nu ai avut voie sa le studiezi cand erai copil, desi te-au framantat, din cauza faptului ca erai prea mic, iar adultii din viata ta au decis pentru tine, sau pentru ca trebuia sa inveti niste lucruri care oricum nu te atrageau la vremea aia, tocmai pentru ca erai prea mic pentru a intelege de ce e nevoie pentru tine si pentru evolutia ta, ca sa le stii. De fapt, la vremea aia, singurul exemplu de evolutie, pe care eram capabila sa-l inteleg, era germinarea bobului de grau in vata uda, intr-un capac de borcan.

Si ma gandeam asa, ca daca toata lumea incepe sa evolueze si sa inteleaga faptul ca drama este cu adevarat efemera, incepe sa faca incet-incet masa, intr-un observator complet imun. Si atunci ce rost mai are sa mai invocam dramatismul daca nu mai creaza nimic in nimeni? Daca nimeni nu mai crede in cuvintele noastre… Ne educam toti intr-ale numerelor sau intr-ale tehnologiilor informatiei si ne apucam sa ne crestem propriul grau, pe care nici nu mai avem timp sa-l facem paine, ci il dam direct la blender si ne laudam cu noua noastra hrana verde. Pana cand o sa ne transformam cu totii in niste fiinte complet verzi. De invidie. Ca drama de pe peretele vecinului e mai frumoasa decat a noastra.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s