Oaza mea de liniste

M-am intors de la o festivitate locala in aer liber, in fiecare an se impodobeste un varf de brad, in varful unei prajini, prin care se sarbatoreste trecerea catre viata de adult a tinerilor din zona, care implinesc 18 ani in anul respectiv. De data asta era trecut un 2000 mare colorat de-a lungul prajinii. Ne-au invadat, gata, imi ziceam in gand, oamenii nascuti in mileniul al 3-lea, au atins maturitatea. Lumea e a lor. S-a terminat.

Am baut o bere si am mancat niste prajituri de casa, pe care le serveau tinerii sarbatoriti, ca in fiecare an. I-am lasat leului hanoracul meu si i-am propus un pariu pe 500 de coroane, ca daca il las acolo singur (venise si un amic de-al lui, adica avea si cu cine sa se antreneze) sigur nu vine acasa in urmatoarele doua ore si pana ajunge da de mancare la toti puii de rata si la toti soriceii din cartier.

Am ajuns acasa, m-a cam luat ameteala, abia acum incepuse sa-si faca berea efectul, dupa ce s-a digerat salata cu somon la gratar pe care mi-am facut-o repede inainte sa plec, ca sa nu ma duc la party chiar pe burta goala.

Si m-am apucat in tihna sa termin cartea, imi mai ramasesera vreo 10 pagini. Cele mai interesante de altfel. Imi cam venea sa plang cand am dat pagina si am dat de cuprins.

Acum nu stiu ce sa mai fac cu mine, am trait mai mult prin cartea asta in ultima saptamana. Am luat site-urile de stiri la rand, instagram, site-urile mele preferate de astrologie, Facebook, chiar nimic nou, nimic captivant.

Celalalt Facebook… faza tare, acum cica nu e asociat niciun cont acelei adrese de email. Imi place. Au adaugat o masura in plus ca, atunci cand ti se face dor sau te apuca asa pur si simplu o foiala, sa realizezi ca trebuie sa privesti inainte si sa sapi in continuare dupa apa proaspata, sa lasi lacurile de acumulare, acumulate pentru altii, in pace. Sa intelegi ca in sfarsit nu mai are rost sa te tii la curent cu fantomele, mai mult din reflex, din obisnuinta, decat din vreo dorinta anume.

Mda. Apoi mai trebuie sa ma lupt si cu obsesia de a fi la curent cu ce se intampla la munca. Asta e cel mai mare dezavantaj cand lucrezi de acasa, nu prea poti sa te deconectezi. Pe mine cel putin ma apuca asa cateodata, o stare de panica din senin, si-mi vine sa-mi citesc mailurile, chiar daca e trecut de 9 seara sau in weekend.

De cele mai multe ori reusesc sa ma abtin, asta pentru ca am realizat, pana la urma, ca, daca le citesc si e ceva important pentru mine, ma apuc sa rezolv atunci si ma trezesc ca se face 10, 10:30, 11 noaptea si eu tot cu laptopul in brate sunt si cu ochii impaienjeniti, torturandu-ma la lumina veiozei si pomenind printre dinti toate versiunile de Excel de la binary pana la macro enabled 😀

Adica vreau sa zic ca, daca dau de vreo eroare sau nu-mi iese vreo formula, sunt capabila sa stau pana la 1 noaptea sa scotocesc prin toate cotloanele si prin toate tab-urile ascunse ca sa o rezolv, pentru ca altfel pur si simplu nu pot sa dorm. Norocul meu e ca nu mi s-a intamplat asta decat de doua ori, in vreo 4 ani de lucrat de acasa. Si ca nu le am cu programarea, ca, daca ar fi trebuit sa vanez erori si prin Visual Basic, cred ca as cam fi luat-o razna deja.

Mda. Mai e un minut si as fi castigat pariul. Ce e misto intr-o relatie de atatia ani e ca ajungi sa cunosti omul respectiv mai bine decat incearca el sa-ti comunice ca se cunoaste si ajungi sa vezi prin el, sa te amuzi pe seama promisiunilor lui. E recomfortant. Asta si pentru ca alte griji decat sa hranim cainele de doua ori pe zi si sa avem grija sa aiba apa in permanenta nu prea avem. E un caine foarte de sine statator, nu solicita prea multa atentie. Update: a venit, foarte vesel, ok, cu doua minute inainte de doua ore jumate, el asa intelesese pariul. 😀

Si eu sunt la fel, dupa multe furtuni interne in copilarie, m-a invatat in sfarsit viata sa ma descurc, fara prea mult impins de la spate, uneori mi-a fost mai greu, alteori mai usor. De cele mai multe ori, cand n-am avut ajutorul de care aveam nevoie, l-am inventat pur si simplu, asta pentru ca, si atunci cand il ceream, rareori primeam inapoi ceva care sa ma ajute intradevar, pe mine.

M-am deschis catre mine si am indraznit sa-mi spun, in taina, ceea ce imi doream sa aud. M-am imaginat a fi altcineva si mi-am luat la rand toate variantele posibile de raspuns, pe care le vedeam, la intrebarile mele existentiale, pana cand o dadeam dint-una intr-alta si uitam si care a fost intrebarea originala. Pana cand am realizat ca orice om cu care interactionezi te ajuta intr-un fel, sa-ti indeplinesti destinul, a ceea ce esti cu adevarat. M-am obisnuit sa spun Multumesc, din suflet, pentru orice feedback, cat ar fi el de mic.

Scrisul asta pe blog, pare a fi solutia tuturor angoaselor mele, ma tine departe, pe o linie de plutire, ma distrage, intr-un mod recomfortant. Mi s-a spus de vreo doua ori ca nu suntem la terapie, atunci cand am ajuns sa ma simt probabil prea comfortabil intr-o discutie, si am inceput sa exprim anumite chestii, poate prea intime, prin locuri mai putin primitoare.

Imi pare rau, sincer, nu stiam ca aia inseamna sa fii la terapie, credeam ca aia inseamna sa interactionezi, ca sa poti cunoaste persoana respectiva cu adevarat, sub toate zidurile ei de protectie. Ma rog. Asa vad eu viata si interactiunea dintre persoane, interesate una de alta. Notiunea mea de terapie, aia pe care am auzit-o in copilarie, ca se practica, doar la nebuni, era sa fii legat de pat si sa ti se aplice electrosocuri. Adica pana nu te lua cineva cu forta, legat intr-o camasa alba, inca te puteai considera un om normal, care doar purta o conversatie, oricat de intensa ar fi fost ea si nu necesita vreo terapie.

Poate ca sunt cu adevarat un spirit vindecator. Sau poate ca doar imi place sa-mi imaginez asta. Poate ca am o rana foarte adanca, pe care nu pot sa o vindec decat vindecandu-i pe altii prin iubirea mea. Iubire, pe care am invatat cu timpul sa o diferentiez de nevoie, si sa pot sa o ofer, fara sa simt ca rup din mine.

Atunci cand reusesti cu adevarat sa dai ceva din tine, ceva care este si primit la randul sau, cand te poti desprinde, putin cate putin, constient.

Si poate ca unele persoane chiar nu sunt nimic altceva decat ziduri de protectie si cand in sfarsit crezi ca ai ajuns la centrul fiintei lor, ori gasesti un vid care-ti absoarbe instant tot cheful de viata ori gasesti o oglinda.

E ok cu vidul. E foarte ok, de altfel, pentru ca, o data ce ai ajuns acolo, ai adus cu tine aer… umiditate. Si datorita tie, acolo nu va mai fi niciodata vid, va incepe sa inmugureasca viata.

Sau, in cazul oglinzii, te uiti cu sfiala in ea si vezi o lumanare intr-un colt, palpaind firav. Te freci la ochi si incet-incet incepi sa vezi cristale, din ce in ce mai stralucitoare, de jur imprejurul lumanarii, vibrand in toate culorile. O pestera, doar a ta, pe care doar tu ai avut sansa sa o descoperi. Si-ti amintesti ca la randul tau si tu ai fost odata vid.

Gata, ca mi-e foame iar. Mi-a mai ramas o bucata de somon. Ce sa faci, daca partenerul iti e vegetarian… te sacrifici si-l mananci tu pe tot. 😀

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s