Din ciclul “se poate și așa”, până când nu se mai poate

Azi dimineață, când îi dădeam bebelinei micul dejun cu lingurița, iar ea se uita cu jind la farfuria mea cu doi hot-dogi cu muștar, ketch-up și maioneză, și la cutia cu biscuiți de ciocolată, de lângă, i-am zis să nu se supere, că mâncarea ei e mult mai sănătoasă.

Și atunci m-a lovit. Revelația. Și îmi sună în cap o expresie dintr-un articol al Dianei: “dar, ce înseamnă cu adevărat să fii sănătos, domnule doctor?”

Și mă întreb eu acum, adică sunt oameni care nu au dureri de cap? Sunt oameni care nu au avut niciodată problema kilogramelor în plus? Sunt femei care nu au avut niciodată grețuri în sarcină, piele lăsată și vergeturi, după? Care nu au simțit în niciun moment că nu mai pot?

Eu cred că noi românii mai avem o problemă. Pe lângă “cultura violului”, lipsa educaței financiare, vezi “cultura creditului la bancă”, lipsa educației sexuale (numărul 1 în Europa, la mame minore), mai avem și lipsa educaței pentru sănătate. Atât educația pentru sănătate fizică, dar mai ales educația pentru sănătate mintală. În unele zone, chiar destul de urbane, Yoga încă înseamnă “terapie prin urină”, “sex cu minore” și alte prostii, depresia și anxietatea sunt “mofturi” sau “lene”, “alergiile alimentare” sunt “ai mâncat prea mult/repede/te-a deochiat cineva”, iar dacă ai peste 50-60 de ani și ai fost vreodată diagnosticat cu ceva mai serios, ești “scăpat de la Spitalu’ 9” și sigur ai primit și tratamente cu electro-șocuri.

Dar ce m-a șocat pe mine de dimineață e că nu mai pot. Pur și simplu nu mai pot să am grijă de mine să mănânc sănătos. Bag în mine numai prostii. Nu mai pot nici să mai învăț, de vreo 2 săptămâni simt că am intrat într-o spirală negativă, uit mai repede decât rețin. Iar cu ajutorul acestui examen, am aflat cu adevărat ce înseamnă să ai o obsesie.

Oh, da! Asta a ajuns la stadiul obsesivo-compulsiv. Deja nu mai e ambiție. E prostie, ad-literam. Iar ce am experimentat eu pentru diverși, în tinerețea mea naivă, erau adicții, nu obsesii. Adicția, prin expunere, te face să te simți bine, de-aia o repeți. Obsesia te face să te simți rău și tot o faci. Iar prostia înseamnă să-ți faci rău și ție și altora, complet degeaba. Singura soluție, pe care o văd în momentul de față, e să pun pur și simplu cărțile pe foc și să mă uit la ele, cu plăcere, cum ard.

Dar despre sănătate voiam să scriu mai mult. Despre faptul ca noi, românii, și poate și alte nații, nu știm să ne simțim bine stând degeaba. Mai bine muncim degeaba. Sau poate sunt doar mamele secolului nostru în categoria asta. Mamele, care muncesc și în casă și în afara ei. Mamele, care consideră că nu mai merită să se îngrijească de sănătatea lor, adică, să se hrănească sănătos și conștient; de aspectul lor fizic, adică să considere că merită să se ducă regulat la masaj, la coafor și la mani-pedi. Sau poate sunt doar eu așa. De la o vreme. Nu că înainte mă duceam la masaj, la coafor și la mani-pedi, dar măcar aveam liberă opțiunea asta. Mă rog, atunci când nu locuiam într-o țară în care un tuns costă 800 de coroane.

Nu mi-am imaginat că poate fi așa greu. Pe zi ce trece e și mai greu, pentru că greul se acumulează. Am crezut că pot să învăț și pentru examene, am vrut să demonstrez că nu sunt doar “în concediu” de maternitate și de creștere copil. Asta pentru că am subestimat grosolan efortul de a crește un copil. Singură. Într-o țară străină. Nu e vorba numai că o țin pe ea curată, sătulă și fericită, trebuie să mă asigur că mă țin și pe mine la fel. Și chiar dacă nu sunt single, sunt singură cu ea, în marea majoritate a timpului. Sunt zile în care taică-su nici nu o vede trează.

Uneori dorința de minimalism duce la deprivări grave, pentru că din ce în ce mai multe lucruri ți se par inutile. Nu cumpăr asta, că nu am nevoie de ea. Pentru ce să-mi umplu casa de tot felul de acareturi, oricum nu iau nimic cu mine în mormânt. Nu investesc în sănătatea mea, că merge și așa. Asta e viața, de la o vreme organismul începe să scârțâie pe la colțuri.

Merge până când nu o să mai meargă. Adevărul e că nu am mai plâns de cam mult, au trecut 9 luni și jumătate de atunci. Uneori e ok și să spui că nu mai poți. Nu mai pot acum. Să și invăț. Dar m-am lungit deja prea mult, am deja peste 5 ani de când m-am apucat de asta și abia am 6 examene luate. Degeaba iau și examenul ăsta, dacă atunci când mă voi întoarce la serviciu nu voi mai avea neuroni, cu care să pun în practică ce am învățat și mă voi simți și vinovată că au trecut 2 ani și nu am petrecut cât mai mult timp posibil cu copilul meu.

Mă duc să mănânc un măr și să-mi imaginez cum pun, la baza crucii de foc, din noul episod de Outlander, manualele mele în Engleză, de Financial Management.

Am menționat că am fost să cumpăr costume de baie, pentru mine și pentru bebe, și pentru mine mi-am luat unul pre-natal? Pentru că nimic altceva nu mă încăpea. Și tot degeaba, că nu ne-a trecut prin cap să ne informăm în prealabil, nu acceptă bebeluși sub 1 an. Păcat de costumașul ei, e așa drăguț.. Toată săptămâna i-am spus entuziasmată, că o să mergem să înotăm, într-o cadă mare-mare. Mare-mare o să fie șocul ei, peste 25 de ani când o să ajungă la terapie și o să descopere care a fost prima minciună pe care i-a zis-o maică-sa.

Sau mai bine mă duc la culcare. Mâine e o nouă zi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.